mutuo fulcimur

SOPA PIPA ACTA KA(F)KA

2012-01-30T22:03:00.019+02:00

Mă autodenunț: acum un an și paisprezece zile am trimis niște poze prin inculpatul megaupload, așa-numitele „poze de la repetiția de vineri”. Nouă complici - cu vârste cuprinse între 15 și 17 ani, deci minori! - erau instigați să le descarce. Nu mai spun că respectivii minori apăreau în respectivele minore poze în poziții neconforme cu normele și regulile regulamentelor și actelor normative școlare, adică fără uniformă, cu pălărie, scoțând limba, cântând la chitară ș.a.m.d. Să fi fost doar această odioasă tărășenie și era de-ajuns să fiu și astăzi de partea lui Kim Dotcom.
Dar nu e numai asta. E limpede că toată acțiunea pornită împotriva lui Kim și a saitului lui e o tâmpenie și că e sortită eșecului. Seamănă izbitor cu tentativa nereușită de a închide, acum câtăva vreme, saitul de torrente thepiratebay. A închide un host, deci: un sait care doar intermediază transferul unor fișiere - atenție: fără a-și băga nasul în conținutul lor! fără a atenta la intimitate! fără a încălca vreun drept al cuiva! - este un abuz mare cât Casa (Albă). E ca și cum eu aș zice că - iau un nume la întâmplare - Mark Gitenstein e idiot și autorul dexului ar fi săltat pentru calomnie.
Acuma mă gândesc așa: poate că totuși cei de la FBI nu sunt așa cum zic eu despre - iau un nume la întâmplare - Mark Gitenstein. Poate că - din moment ce, pentru a legitima abuzul, fără a-l legifera deocamdată, s-au creat o serie de legi, abuzive, precum SOPA, PIPA, ACTA, legi care să permită abuzatorului să abuzeze legal - poate că totul face parte dintr-un plan. Un plan care să țintească ceva. Asta cu anti-pirateria, însă, nu ține. A spune că prin piraterie se pierd foarte mulți bani nu e un lucru tocmai adevărat. Prin piratare, filmele de doi bani cu - iau un nume la întâmplare - Sandra Bullock au devenit cunoscute în lumea întreagă, astfel încât cota de popularitate și implicit salariul actriței au crescut substanțial. Iar același lucru s-a întâmplat cu producătorii.
Ce-am înțeles că se dorește, și n-am înțeles de ce, e monitorizarea generalizată a utilizatorilor. Nu știu dacă-i așa. Iar dacă ar fi, întrebarea e: ca să ce? La ce-ți folosește să știi tot ce mișcă fiecare amărât pe net? Ce să faci cu datele obținute? Sunt șapte miliarde de oameni pe lumea asta. Cum ordonezi cele șapte miliarde de dosare aferente și la ce-ți folosește această ordine, dacă apuci să o faci, în această viață?...
Altă teorie a conspirației zice că megaupload pregătea megabox, un magazin muzical online menit să ia caimacul celorlalte saituri de gen. Ipoteza trimite la o pistă economică destul de plauzibilă. Toată vânzoleala ar fi un semn că mediul economic nu e mulțumit de ieftinătatea internetului și că omul de afaceri simte că e rost, dacă tot sunt atâția în rețea, să ia un bănuț de la fiecare. Se poate ca, pentru omul de afaceri, să fie de neconceput să circule octetul în voia cea bună, fără să încaseze cineva vreun comision din mișcarea asta.
Indiferent care i-ar fi motivația, ACTA mi se pare o încercare disperată a unor boci planetari de a organiza mediul anarhic al internetului. Numai că nu poți alunga adierea binefăcătoare a anarhiei agitând o asemenea paletă de muște. Și mai e ceva. Dincolo de faptul că argumentul autorității stârnește un zâmbet, din moment ce pe net „Statele Unite Mexicane” și „Confederația Elvețiană” sunt doar niște articole de wikipedia; dincolo de faptul că Obama, Putin și Sarkozy reprezintă trei cepe degerate, prin comparație cu Mark Zuckerberg; dincolo de faptul că, apud Fukuyama, s-a terminat istoria și nu ne mai putem întoarce în ea, oricât am iubi sclavagismul sau inchiziția; dincolo de faptul că nu e nimic mai presus de libertate - ACTA e și ca stil un document prolix și caraghios. Îmi pare rău, dar nu ești abilitat să combați pe violatorii copyright-ului atâta vreme cât începi prin a-i plagia, involuntar și fără talent, pe Orwell, Ionescu și Kafka:
„Fiecare parte prevede ca, în cadrul procedurilor judiciare civile privind aplicarea drepturilor de proprietate intelectuală, autoritățile sale judiciare să aibă autoritatea de a ordona unei părți de a înceta să încalce un drept și, printre altele, de a ordona acelei părți sau, după caz, unei părți terțe asupra căreia autoritatea judiciară relevantă își exercită competența, de a împiedica ca mărfurile care implică încălcarea unui drept de autoritate intelectuală să intre în circuitele comerciale.”
Ați înțeles deci ce urmărește legea? „A împiedica-ca”, n-are importanță cum sau ce!

glasul Domnului peste ape

2012-01-08T16:55:00.000+02:00

Botezul Mântuitorului (mozaic, mănăstirea Daphni - Atena, c. 1100).

Relația dintre Botezul Mântuitorului

și Taina Botezului

Tradiția Bisericii arată că Botezul Mântuitorului și botezul catehumenului ce urmează a se încreștina nu sunt de aceeași esență. Cufundarea Celui atotcurat în apa Iordanului nu este echivalentă cufundării celui întinat de păcatul strămoșesc și de celelalte suferințe spirituale în moartea lui Hristos. Totuși, vedem în cele două acte un fel de complementaritate, de genul celei ce contrapune adâncul iubirii dumnezeiești și adâncul smereniei umane: Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale (Psalm XLI, 10). Legătura dintre cele două botezuri este mai strânsă decât cea a simplei omonimii.
Exprimarea Părintelui Dumitru Stăniloae aproape că nu lasă loc la alte adăugiri: „A trebuit să Se scufunde Fiul în natura omenească și prin ea în apă, pentru ca noi, scufundându-ne în apă, să ne scufundăm în viața Lui dumnezeiască, sau în Duhul Lui cel Sfânt” ([10], p. 39). Voi încerca totuși să dezvolt în cele ce urmează această idee, atât de inspirat formulată, a marelui nostru teolog.

1. Apa Iordanului și Apa Botezului

Cu un cuvânt al Sfântului Ioan Damaschinul, Hristos „Se botează nu pentru că el a avut nevoie de curăţire, ci pentru că și-a împropriat curățirea mea, ca să zdrobească capetele balaurilor în apă, ca să înece păcatul, ca să înmormânteze pe tot Adamul cel vechi în apă, ca să sfințească pe Botezător, ca să împlinească legea, ca să descopere Taina Treimii, ca să ne dea nouă pildă și exemplu de a ne boteza” ([6], p. 157). Comparând cu atenție această exegeză concisă și ceea ce știm despre semnificația Tainei Botezului, putem spune fără teama de a greși că acesta din urmă pare în multe privințe un antitip al Teofaniei de la Iordan.
Botezul Mântuitorului îl prefigurează și îl pregătește pe cel creștin, iar acest lucru se realizează în cele mai mici amănunte. Cunoscutul teolog Alexander Men e de părere că, bunăoară, apa Iordanului nu e aleasă la întâmplare. „Din cele mai vechi timpuri, arată el, Iordanul a fost considerat un râu sfânt și, în același timp, era granița Țării Sfinte, împărțind-o între munții Moabului și pustia răsăriteană. Sfânta abluțiune (cufundare) era un semn al venirii păgânilor la credința adevărată.” ([9]) De aceea, botezul în Iordan era o condiție necesară a convertirii la iudaism a păgânilor și în acest sens el prefigurează universalitatea botezului: mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei XXVIII, 19).
Același teolog, vorbind despre semnificația apei ca materie a botezului, amintește printre altele ceva ce în știință e formulat doar în chip conjectural deocamdată și se numește „memoria apei”: apa este un depozitar de informație ([9]): ea „ține minte” substanțele odată dizolvate în ea, păstrându-le nealterate proprietățile. La fel ca acel tat tvam asi hindus, vechiul și noul botez rețin într-un mod particular ceva adus de cei cufundați în apa lor.
Despre ce memorie este vorba, în cele două cazuri? La Botezul Mântuitorului, așa cum afirmă Antonie de Suroj, apele Iordanului rețin, o dată cu necurăția celor ce se botezau de către Ioan, și informația genetică adusă de aceștia – păcătoșenia neamului omenesc și consecința acesteia, mortalitatea. Astfel, Mântuitorul Se face pentru noi păcat (II Corinteni V, 21), îmbrăcându-Se cu această necurăție și spălând-o pe Cruce cu sângele Său.
„Aceste ape, în care s-au spălat pe ei înşişi toţi păcătoşii ce au venit la Ioan Botezătorul mărturisind răul din vieţile lor, erau, aşa-zicând, îngreuiate de păcătoşenie şi, prin urmare, de mortalitatea omenirii. Ele au devenit apele morţii şi în aceste ape Domnul Iisus Hristos S-a cufundat în acea zi, luând asupra sa mortalitatea care rezultă din păcatul omului.
El vine nemuritor în umanitatea şi divinitatea Lui şi, în acelaşi timp, îmbracă veşmântul mortalităţii lumii păcătoase. Acesta este începutul drumului Calvarului.” ([3])
În acest fel, prin Botezul în Iordan, Fiul lui Dumnezeu ia cu titlu de împrumut haina mortalității aduse de păcat. Prin Taina Botezului, omul ia în primire, cu titlu de împrumut haric, veșmântul imortalității dumnezeiești, cum cântă Sfântul Efrem Sirul:
„Coborâţi în apă, fraţii mei însemnaţi, îmbrăcaţi pe Domnul nostru şi amestecaţi-vă cu neamul Său! Căci este Fiul Celui de neam mare, cum a spus în parabola Sa.
Din înalt vine firea Lui şi din adânc Haina Lui legată pentru totdeauna de haina celui ce îşi dezbracă acum haina sa.
Şi voi să dobândiţi acum din ape de la El haină ce nu se învecheşte şi nici nu se strică, haină care pe cei ce o poartă îi îmbracă în veşnicie...
Cine e mare să se facă mic, ca, mic fiind, să crească prin El! Să se asemene Celui Preaînalt, Care S-a făcut cel mai mic; S-a făcut mic şi i-a făcut mari pe toţi.
Cel de jos, care s-a îmbrăcat în apă în Cel Înalt, poate fi disprețuit, dar a-l cerceta e lucru mare; căci în el locuiește Cel Preaînalt.” ([5], p. 143-144)
Prin Botezul de la Iordan, apele se sfințesc și astfel ele devin purtătoare ale memoriei Trupului Celui ce S-a jertfit pentru răscumpărarea noastră. Totuși, e de amintit amendamentul lui Hristos Andrutsos: „Observația următoare a lui Hofmann că «apa botezului se sfințește la Teofanie»... arată că el confundă apa botezului cu aghiazma” ([2], p. 265), ca unul ce pe bună dreptate încearcă să limpezească... apele în confuzia tipic protestantă dintre evenimentele biblice și actualizarea lor în planul trăirii creștine. Sfințirea apei la Iordan înseamnă consacrarea lor virtuală ca materie a viitorului botez, consacrare ce devine fapt odată cu ierurgia aghezmei și își arată rodul în îmbrăcarea în omul cel nou.

2. Botezul apei și Botezul Duhului

Sfântul Ioan Botezătorul distinge în chip hotărât între botezul său și botezul lui Hristos.
Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. (Matei III, 11)
Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt (Marcu I, 8)
Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc (Luca III, 16)
În exegeza Sfântului Ioan Gură de Aur, punctul de legătură dintre botezul lui Ioan și botezul lui Iisus este și cel în care cele două botezuri se despart: e vorba de iertarea păcatelor. Mântuitorul Și-a ales vârsta de treizeci de ani spre a Se boteza nu doar pentru că era vârsta bărbatului desăvârșit, ci pentru a împlini toată dreptatea. Sfântul Ioan Gură de Aur apreciază că „până la treizeci de ani omul poate săvârși toate păcatele”, cele ale copilăriei provenind din „naivitate și zburdălnicie”, cele ale tinereții din plăcerile trupești, iar cele ale maturității izvorând din dorința de înavuțire. Astfel, el a așteptat această vârstă „ca să plinească toată legea, să nu spună careva că a desființat-o pentru că n-a putut-o îndeplini”, numind astfel dreptate „împlinirea tuturor poruncilor” ([7], p. 120).
Botezul era al pocăinței, spre iertarea păcatelor (Luca III, 3), care iertare a păcatelor a venit însă abia după moartea și Învierea Domnului și are loc doar prin Botez și prin actualizarea lui, care este Taina Spovedaniei. Ne lămurește tot Hrisostomul: iudeii care se botezau de la Ioan „erau niște oameni nesocotiți; niciodată nu-și dădeau seama că păcătuiesc; erau vinovați de cele mai mari păcate și se lăudau pe toate drumurile că sunt drepți”. Acest botez al pocăinței era spre a le îndrepta cugetele, ca ei să-și recunoască păcatele și starea de păcătoşenie în care se aflau; dar Ioan nu-i dezlega de aceste păcate, ci doar îi îndemna să le părăsească pe viitor și să facă roade vrednice de pocăință (Luca III, 8) ([7], p. 122).
Botezul apei converge într-un final către botezul Duhului. Odată cu legea cea nouă, părăsirea păcatului și facerea roadelor vrednice de pocăință devin sincrone cu împroprierea morții și învierii Domnului de către fiecare credincios în parte, cel botezat căpătând, prin aceasta, și „plinătatea dreptății” dumnezeiești.

3. Teofania baptismală

Glasul Domnului peste ape; Dumnezeul slavei a tunat; Domnul peste ape multe (Psalm XXVIII, 3).
Sfântul Vasile cel Mare admite trei interpretări ale acestui verset.
Prima dintre ele este legată de crearea lumii și de rolul cosmocratic și proniator al Creatorului ei. Potrivit Sfântului Vasile, Creația vestește, asemeni unui tunet, pe Creatorul ei.
A doua interpretare ține de botezul Domnului. „Atunci când la botezul lui Iisus a fost glas de sus: Acesta este Fiul Meu cel iubit (Matei III, 17), atunci Domnul era peste ape multe, sfințind apele prin botezul Său, iar Dumnezeul slavei, cu măreția glasului Său, a tunat din înălțime. Și celor ce li se botează li se spune glasul lăsat de Domnul Care zice: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei XXVIII, 19)”.
Iar aici e și a treia interpretare. „Poți, potrivit învățăturii bisericești, să numești tunet și predania săvârșită din marele glas al Evangheliei, după botez, în sufletele celor ce s-au desăvârșit. Că Evanghelia este tunet o arată ucenicii cărora Domnul le-a schimbat numele, numindu-i fiii tunetului (Marcu III, 17).” Iar „ape sunt și sfinții, pentru că râuri curg din pântecele lor, adică învățătura duhovnicească, aceea care udă sufletele ascultătorilor. Și iarăși: aceștia iau apă, care saltă către viața veșnică, apă care ajunge, în cei care o primesc, izvor de apă care saltă spre viața veșnică.” ([12], p. 73-76)
Prin această exegeză, Sfântul Vasile descoperă în versetul amintit lucrarea Celor Trei Persoane Care S-au arătat la Botezul Domnului și în numele Cărora Se botează cei ce Se botează și fără invocarea numelor Cărora Taina Botezului nu este validă ([2], p. 264). Așa cum arată și Sfântul Vasile ([12], p. 43 passim), și Marcu Ascetul, „pe Duhul Sfânt Îl primim prin botez. Dar fiindcă acesta e numit și Duhul lui Dumnezeu și Duhul Fiului, de aceeea prin Duhul primim pe Tatăl și pe Fiul” ([8], p. 365).
Astfel, invocarea Treimii la Botez nu este doar mărturisirea exterioară a credinței în Dumnezeu Cel Unul în Trei Ipostasuri, ci este chemarea Acestui Dumnezeu în locuința sufletului celui botezat. Kenoza trinitară de la Iordan are ca revers înălțarea omului până la statutul de sălaș al Creatorului său. „Că baia Botezului este începutul și temelia vieții în Hristos se vede de acolo că Însuși Mântuitorul, ca să arate până unde S-a pogorât, a primit întâi de toate botezul” ([4], p. 50). Omul se ridică din baia botezului cu chipul strălucind de slava lăuntrică a Treimii:
„Fii ai lui Dumnezeu v-ați făcut prin botez, frați și prieteni ai lui Hristos, rude ale Duhului, fii ai luminii din apă. Binecuvântat fie Cel ce v-a înfrumusețat!” ([5], p. 171)

BIBLIOGRAFIE
1.*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.
2.Hristou ANDROUTSOS, Simbolica, Traducere din greacă de Iustin Moisescu, Craiova, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955.
3.ANTONIE DE SUROJ, Epifania, traducere și adaptare: radugo, http://mystagogia.blogspot.com/2009/01/antonie-de-suroj-epifania.html.
4.Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, Trad. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997.
5.Sfântul EFREM SYRUL, Imnele Naşterii şi Arătării Domnului, Traducere de Diacon Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2000.
6.Sfântul IOAN DAMASCHINUL, Dogmatica, ediţia a III-a, Traducere de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, Editura Scripta, 1993.
7.Sfântul IOAN GURĂ de AUR, Scrieri. Partea a treia. Omilii la Matei, Traducere şi note de Dumitru Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994.
8.MARCU ASCETUL, Despre Botez, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. I, Bucureşti, Editura Harisma, 1993.
9.Alexander MEN, Baptism (în engleză), http://www.alexandermen.com/Baptism.
10.Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, București, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997.
11.Sfântul VASILE cel MARE, Despre Sfântul Duh, în Scrieri. Partea a treia, Traducere şi note de Pr. Prof. Constantin Cornițescu, Pr. Prof. Teodor Bodogae, București, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000.
12.Sfântul VASILE cel MARE, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, Traducere şi note de Dumitru Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000.

Eseu compus pentru simpozionul 2011 - Anul Omagial al Tainei Sfântului Botez şi Sfintei Cununii în Patriarhia Română - Iași, mai 2011.

venite adoremus Dominum

2011-12-24T13:58:00.018+02:00

Jak jsi krásné, Jezulátko,(apasă pe albastru pentru alte cântece de Crăciun)

patrioată alcoolică și vestală kaghebistă

2011-12-13T00:32:00.003+02:00

Leonida Lari în opera lui CV Tudor

«A luptat pentru Basarabia ei dragă şi pentru unirea acesteia cu Patria-Mamă, atît prin scris, cît şi în marşuri şi mitinguri de răsunet. Dincolo de Prut, ea a fost privită totdeauna ca o adevărată eroină, alături de Grigore Vieru, care a chemat-o, parcă, la el, şi de alţi militanţi de frunte ai reunirii acestor străvechi ţinuturi româneşti cu Patria-Mamă. Un destin nedrept a făcut ca Leonida Lari să se stingă din viaţă din pricina aceleiaşi maladii nemiloase care l-a răpit pe iubitul ei frate mai tînăr, de asemenea scriitor, Leonard Tuchilatu. Membrii şi simpatizanţii Partidului România Mare îi vor păstra Leonidei Lari-Iorga cea mai frumoasă amintire.
Dumnezeu s-o odihnească în pace pe această femeie cu suflet mare, animată de cele mai înalte şi nobile idealuri.» - 2011

«Este o alcoolică incurabilă, care de ani de zile nu mai știe ce face, nici ce vorbește, așa că declarațiile sale valorează cam tot atât cât valorează tâmpeniile unui bețiv.» - 2006

«A stăpîni prozodia clasică în poezie e cam acelaşi lucru cu a fi notist în muzică, unde cine cîntă „după ureche” e depistat imediat şi tratat ca un intrus, ca un impostor. Din acest punct de vedere, ca şi din multe altele, Leonida Lari are statura unei vestale în Templul Limbii Române.» - 2005

«Tovarășa deputat KGB Leonida Lari Tupchilatu, panicată că n-o să mai intre în parlament și încercând să se agațe de ultimul vagon al trenului PD, fără a-și da seama, de beată ce este, că acesta e tras pe linie moartă, a bătut câmpii, iar s-a lăudat, cum a ieșit ea cu pieptul înainte în calea tancurilor sovietice. Noroc cu bentița de pe capul ei ciufulit și cu piticul luminos care au scăpat-o, dându-i la timp o stacană de votcă cu grafie latină pe eticheta neagră, pe care, din înaltă conștiință civică, ea n-a băut-o.» - 2007

«Ruşinea politicii româneşti, beţivanca Leonida Lari (Tupchilatu) s-a cărat la altă masă... o cotoroanţă sugătoare de alcooluri tari, de vin, bere şi alte borhoturi... o basarabeancă ce bea până se pişă pe ea şi care înjură mai ceva ca un birjar muscal... o machitoare bolşevică, ce se tăvăleşte cu troscăitorii în chefuri porceşti... o epavă... o sugativă... o ciumată... o băutoare fruntaşă, ce s-a cărat pe trei cărări la altă masă în speranţa că va mai păcăli pe cineva care să-i toarne basamac cu pîlnia pe gîtlejul adînc...» - 2006

Lyon - Scorniceștiul Europei & alte chestii mai mult sau mai puțin fotbalistice

2011-12-09T14:29:00.013+02:00

Liga Campionilor s-a transformat într-un fel de Liga lui Mitică. Bayern-ul a mers la Manchester cu tinereii Alaba și Contento, doar-doar o reuși să-i ajute pe cei de la City să sară pârleazul grupelor. N-au reușit pentru că și Villareal și Napoli știu ce-i ăla un meci aranjat. Cam la fel au pățit și cei de la Arsenal, cu bunăvoința lor inutilă față de Olympiakos: coaliția franco-germană dintre Dortmund și Marseille s-a dovedit mai necruțătoare cu grecii decât cea dintre Merkel și Sarkozy. Aliotmanul Trabzonspor Kulübü, venit să cotropească Liga lui Michel, s-a împiedicat de moșnegii Chivu și Milito de la Inter, care le-au cedat toate punctele cioturilor moscovite.
Culmea nesimțirii și a miticădragomirismului a atins-o însă Olympique Lyonnais, învingătoare în deplasare la Dinamo Zagreb cu un 7-1 pe cât de neverosimil, pe atât de ticălos. Și când spun miticădragomirism, mă refer la tov. Dumitru Dragomir, președintele clubului Scornicești, deci varianta cea mai scârboasă a celui alintat Corleone. Cum am văzut rezultatul de la Zagreb, m-am gândit fix la acel 18-0 care i-a dus pe FC OL, pardon, FC Olt, în divizia B - de unde, până în A, pe cele mai înalte culmi de progres și civilizație, n-a mai fost decât un pas. Sigur, există și diferențe. Scorniceștiul n-a jucat în cupele europene; acel 18-0 se petrecea în divizia C; era comunism, dictatură, Partid, Ceaușescu, România etc. FC Olt a fost desființată, ceea ce borfașii de la Lyon n-or să pățească niciodată. În mod normal, echipa franceză - care a câștigat de 7 ori consecutiv campionatul, între 2002 și 2008, fără a face mare brânză în Europa - ar trebui luată la întrebări nu doar pentru jocul de miercuri seară, ci pentru toate cele de sub președinția lui Mitică Aulas. Ceea ce, iarăși, nu se va întâmpla.
În comparație cu aceste aranjamente, cele zero puncte muncite ale Oțelului ne apar într-o altă lumină, a fotbalului curat. A unui joc în care aleargă fotbaliștii și, în caz de tiki-taka, aleargă mingea. În fotbalul Ligii lui Platini, însă, banii și alte interese extrasportive și mai ales nesportive aleargă mai mult și mai repede și decât fotbaliștii, și decât mingea.

Gabriel Liiceanu își urează: poftă bună!

2011-12-07T13:32:00.002+02:00

- din Jurnalul de la Păltiniș -

Seara, la o ţuică fiartă cu prea mult piper, îmi spune că ar dori să merg pe linia istoriei filozofiei.

Mă convinge în mod delicios. „Uite, vin la tine, bem o cafea. Tu poţi să stai aici, te uiţi pe geam, visezi şi scrii.” O spune cu dragoste. Este tandreţe în purtarea lui şi mă simt fericit. Mi-a dispărut respectul paralizant de cu ani în urmă. Totul apare ca o relaţie consolidată. Sunt oarecum copilul lui răsfățat. Mă sperie doar gândul, mai puţin ca altădată, că îi pot dezminţi așteptările. Nu prea mănânc jăratic, cum ar voi-o. Am să-l dezamăgesc oare? De câte lucruri din mine sau din afara mea atârnă acest lucru?

Ne întâlnim la masa de dimineaţă (8,30), după care Noica îşi face plimbarea de o oră şi jumătate. Lucrează apoi până la 1,30. După-masă urcă la mine şi ne bem cafeaua. Se odihneşte apoi o jumătate de oră. Lucrează iar, până la 6; între 6 şi 7,30 îşi face plimbarea de seară. După masa de seară facem câțiva paşi, apoi urcăm la mine şi îmi povesteşte despre el şi lumea lui.

La masa de dimineaţă mi-a vorbit cu afectată naivitate despre proiectul cecului în alb.

Seara, la paharul de vin roşu, mă ceartă că nu ţin jurnal. Cred că nu am făcut-o din două motive: din lene şi apoi din teama de ridicol, din jena pe care aş resimţi-o în fața maldărului de banalităţi adunate cu vremea.
La amiază, când m-am dus să-l iau la masă, mi-a spus că în Bucureşti trebuie să ne vedem mai mult, pentru că în orice prietenie bună lucrurile se desfac unele din altele şi se amplifică. Apoi îmi citeşte o însemnare făcută ieri în jurnalul său.

La ceaiul de dimineaţă, cu unt şi brânză topită „Olanda“, îl întreb pe Noica cum de reușește un permanent up to date, cum de are sunetul ultimelor lucruri, mărunte chiar; de unde capacitatea de a decoda oameni şi situaţii străine în fond de ticurile generației lui.

După cină, urcăm la cămăruţa lui Noica să facem focul.

După ce terminăm de mâncat — îmi ceruse întruna, ca un copil („mi-e foame, ce îmi mai dai?“), fără să înceteze o clipă însă ciripitul — se întinde pe trunchi în echilibru precar, cu faţa spre soare şi ochii închişi, şi continuă să vorbească. Are un aer poznaş-infantil şi râde ca un ștrengar când mă vede speriat la gândul că s-ar putea rostogoli de pe trunchi.

După cină, urcăm deci în cămăruţa lui Noica; în cameră miroase a coajă de măr şi a tutun de pipă.

După masa de dimineaţă, înainte de plecare, urcăm la mine să bem cafeaua.

După masa de prînz, îi propun să reluăm de a doua zi discuţiile privind prezumtiva mea monografie noicistă.

Dimineaţă, la ceai, vine vorba despre Al. Paleologu, şi Noica mi-l invocă drept exemplu de despărţire reuşită.

La ceaiul de dimineaţă, discuţia revine, cu acest prilej, la Eliade.

A venit să-l vadă pe Noica dr. Mircea Lăzărescu din Timişoara. Cazul interesant al unui psihiatru îndrăgostit de filozofie. Ce formă finală poate lua această iubire?

La prînz, cînd ieşeam cu Noica de la cantină, în uşă ne salută un zidar: „Vă tot văd pe aici de la o vreme, îi spune el lui Noica. Pesemne că sunteţi frizerul staţiunii?“

Mi-e de fapt frică de propria mea mediocritate şi încerc să mă gândesc că în afară avem poate o maturitate pe care noi nu o percepem etc. Cum vom arăta după ce el nu va mai fi, când răsfăţul puţin ridicol de acum va trebui să dispară? Ce e oare tot acest tremur încordat, cu cântăriri şi evaluări de şanse și proiecte, cu ambiții şi orgolii mărturisite sau nu? E cu adevărat o nevoie aici, e o formă de autenticitate? E doar saltul în altă vârstă şi retrăirea culturală a unui instinct ludic originar? Sau e, grav vorbind, trăirea istorică a unei ipostaze ontologice a spiritului, nevoia de a relua pe cont propriu problemele unei generaţii care a încercat, patetic, să înfrângă izolarea proprie culturilor mici? Nu ştiu încă, dar în preajma acestor prieteni ai mei şi a celui care ne antrenează întru spirit e bine şi e sărbătoare.

Venind să ne ia la masa de prînz, Noica ne propune ca în fiecare seară, după cină, să ne întâlnim câte o oră pentru a ne povesti ziua de lucru. În felul acesta, din „gelatinoasă“, ziua capătă un contur şi se vertebrează.

Dimineaţa, la micul dejun, îi reproduc lui Noica obiecţia pe care S. P. o face felului în care sunt numite primele trei maladii (todetită, horetită, catholită) în Maladiile spiritului.

Seara, după cină, când ne-am retras să facem bilanţul zilei („Ce păcat e să lași neculeasă mierea fiecărei zile!“), Noica ne-a vorbit mult, reluând problemele celor trei cărți pe care ni le-a prezentat astăzi şi spunându-şi gândul propriu în marginea lor.

După micul dejun, Noica a urcat la noi să-şi aleagă câteva cărţi pentru diminețile următoare. (Ne spune că preferă să scrie după-masa, pentru că dimineaţa are în el o curiozitate şi o aviditate culturală care îl îndeamnă la citit şi răsfoit.)

După spectacolul acestui scrâșnet suprem al minţii s-a aşezat în mine, nu ştiu de ce, o tristeţe mare. Şi după ce Noica a plecat, ca la un semn, am început, Andrei şi cu mine, să mâncăm. Am mâncat amândoi imens, mai mult tăcând.

După masa de prânz, ne-am oprit la barul de lângă teleschi să bem o vodcă. „Am citit azi dimineaţă o sută de pagini din Heidegger şi mă doare puţin capul.”

În urmă cu trei săptămâni îl dusesem pe Noica să vadă expoziţia: erau acolo şi Alecu Paleologu şi Andrei, şi toţi am fost dezamăgiţi să constatăm că Noica a trecut prin ea ca şi cum s-ar fi aflat într-o hală de peşte.

Astăzi, înaintea prânzului, am făcut plimbarea împreună.

Mîine după-amiază plecăm cu toţii spre Bucureşti, după ce, către prânz, vom trece să-l salutăm pe R.C. în Sibiu. Astă-seară am băut ceaiul în cameră şi am făcut bilanțul săptămânii.

Improvizăm un mic dejun, undeva departe, în spatele casei, pe o masă lungă, peste care cad ramurile a doi brazi imenşi.

Borges: O nouă negare a Timpului (B)

2011-11-29T21:29:00.008+02:00

B

Dintre multele doctrinele pe care le-a înregistrat istoria filosofiei, idealismul este poate cea mai veche și mai cunoscută. Observația e a lui Carlyle (Novalis, 1829); la filosofii pe care îi invocă se cuvine să-i adăugăm, fără speranța de a întregi un recensământ infinit, pe platonicienii pentru care singura realitate sunt prototipurile (Norris, Judas, Abrabanel, Gemistos, Plotin), pe teologii pentru care totul este contingent în afara divinității (Malebranche, Johannes Eckhart), pe moniștii care au făcut din univers un adjectiv oțios al Absolutului (Bradley, Hegel, Parmenide)... Idealismul este la fel de vechi ca neliniștea metafizică; cel mai acut apologet al său, George Berkeley, a înflorit în secolul al XVIII-lea; contrar cu ceea ce Schopernhauer proclama (Welt als Wille und Vorstellung, II, 1), meritul său nu poate consta în intuirea acestei doctrine, ci în argumentele pe care le-a conceput pentru ca ea să răsune. Berkeley a folosit aceste argumente împotriva noțiunii de materie; Hume le-a aplicat conștiinței; scopul meu este să le aplic timpului. Mai întâi voi recapitula pe scurt diversele etape ale acestei dialectici.
Berkeley a negat materia. Ceea ce nu înseamnă, să înțelegem bine, că a negat culorile, mirosurile, aromele, sunetele şi contactele, ci a negat că, în afara acestor percepții care alcătuiesc lumea exterioară, ar exista dureri pe care nimeni nu le simte, culori pe care nimeni nu le vede și forme pe care nimeni nu le atinge. El cugeta că a adăuga o materie percepțiilor noastre înseamnă a adăuga lumii o inconceptibilă lume superfluă. Credea în lumea aparențelor izvorâte din simțuri, dar înțelegea lumea materială (să zicem, a lui Toland) ca pe o dublură iluzorie. Observa (Principles of Human Knowledge, 3): „Toţi admitem că nici gândurile noastre, nici pasiunile noastre, nici ideile pe care ni le formează imaginația, nu există fără minte. Nu mai puţin clar pentru mine e că senzații diverse, idei imprimate în simțuri, în orice mod s-ar combina (id est, oricare ar fi obiectul pe care îl formează), nu pot exista decât într-o minte care le percepe... Afirm că această masă există, adică o văd şi o simt. Dacă, fiind în afara ei, aș zice acelaşi lucru, aș vrea doar să spun că, dacă aș fi aici, aș percepe-o, sau că o percepe vreun alt spirit. A vorbi despre existenţa absolută a celor neînsufleţite, fără legătură cu cel care le percepe sau nu, e pentru mine nebunie. Pentru ele, esse es percipi, e imposibil ca ele să existe în afara minţilor care le percep.” În paragraful 23, adăuga, prevenind obiecțiile: „Însă veți zice că nu-i nimic mai simplu decât a imagina copaci pe un câmp sau cărţi într-o bibliotecă, fără ca nimeni din deaproape să le perceapă. Într-adevăr, nimic mai simplu. Dar vă întreb: ce-ați face fără să formați în minte anumite idei pe care să le numiți cărţi sau copaci şi să omiteți în acelaşi timp ideea de cineva care la percepe? Înșivă, între timp, nu ați gândi? Nu neg că mintea ar fi capabilă să-și imagineze idei; neg că obiectele pot exista în afara minţii”. La punctul 6 el declarase: „Există adevăruri atât de clare că pentru a le vedea ajunge să deschidem ochii. Unul din ele este adevărul important că întreg crângul cerului şi podoabele pământului - toate corpurile ce compun puternica alcătuire a universului - nu există în afara unei minți; nu sunt decât dacă sunt percepute; nu există de nu sunt gândite, sau există doar în mintea unui Spirit veșnic”. (Dumnezeul lui Berkeley este un spectator omniprezent al căror scop este să dea coerență lumii.)
Doctrina pe care tocmai am expus-o a fost interpretată în chip pervers. Herbert Spencer credea că o respinge (Principles of Psychology, VIII, 6) prin raționamentul că, dacă nu există nimic în afară de conștiință, aceasta trebuie să fie infinită în timp și spațiu. Primul lucru este adevărat, dacă înțelegem că întreg timpul este timp perceput de către cineva, dar greșit dacă înțelegem că acest timp trebuie să includă în mod necesar un număr infinit de secole; cel de-al doilea este ilicit, deoarece Berkeley (Principles of Human Knowledge, 116; Siris, 266) a negat în mod repetat spațiul absolut. Și mai indescifrabilă este eroarea în care cade Schopenhauer (Welt als Wille und Vorstellung, II, 1), învățând că, pentru idealişti, lumea este un fenomen cerebral: Berkeley, totuși, scrisese (Dialogues Between Hylas and Philonus, II): „Creierul, ca lucru sensibil, poate exista numai în minte. Aș dori să ştiu dacă socotiți rezonabilă conjectura că o idee sau un lucru din minte le prilejuiește pe toate celelalte. Dacă da, cum putem explica originea acestei idei primare sau însuși creierul?” Într-adevăr, creierul nu este parte a lumii externe mai puțin decât este constelația Centaurului.
Berkeley nega că ar exista un obiect în spatele impresiilor simțurilor, David Hume, că ar exista un obiect în spatele percepției schimbărilor. Primul a negat materia, al doilea spiritul: primul n-a vrut să adauge succesiunii de opinii noțiunea metafizică de materie, celălalt nu ar adăuga succesiunii de stări mentale noțiunea metafizică de sine. Era logică, așadar, această extensie a argumentelor lui Berkeley, pe care Berkeley însuși o prevăzuse, așa cum nota Alexander Fraser Campbell, și pe care chiar a încercat s-o recuze printr-un ergo sum cartezian. „Dacă principiile tale sunt valabile, însuți nu ești altceva decât un sistem de idei fluctuante, nesusținut de către nicio substanţă, căci absurd e să vorbești de vreo substanță spirituală ca de o substanță materială”, cugetă Hylas, anticipându-l pe David Hume, în al treilea și ultimul dintre Dialoguri. Hume corobora (Treatise of Human Nature, I, 4, 6): „Suntem o colecție sau un set de percepţii, ce se succed una după alta cu o repeziciune de neconceput... Mintea este un fel de teatru, în care percepțiile apar, dispar, se întorc și se combină într-o varietate infinită. Metafora teatrului nu trebuie să ne înșele. Percepțiile sunt mintea și nu putem spune nici unde se petrece piesa, nici din ce e compusă scenografia”.
O dată admis argumentul idealist, am înțeles că este posibil - probabil, inevitabil - să merg mai departe. Pentru Berkeley, timpul este „o succesiune de idei care curg uniform și la care toate ființele participă” (Principles of Human Knowledge, 98); pentru Hume, „o succesiune de momente indivizibile” (Treatise of Human Nature, I, 2, 2). Cu toate acestea, negând materie și spirit, care sunt continuități, negând de asemeni și spațiul, nu știu cu ce drept menținem această continuitate care este timpul. În afara oricărei percepții (actuale sau conjecturale) nu există materia, în afara oricărei stări mentale nu există nici spiritul și tot astfel timpul nu există în afara oricărui moment prezent. Să alegem un moment de maximă simplitate: de exemplu, visul lui Zhuangzi (Herbert Allen Giles, Chuang Tzu, 1889). Acesta, acum aproximativ douăzeci şi patru de secole, a visat că era un fluture și când s-a deșteptat nu știa dacă e un om care se visează fluture sau un fluture care se visează om. Să nu considerăm trezirea, să considerăm momentul visului, sau unul din momentele visului. „Am visat că sunt un fluture zburând prin aer și nu știam nimic despre Zhuangzi”, spune textul vechi. Nu vom ști niciodată dacă Zhuangzi a văzut o grădină peste care părea să zboare sau un triunghi galben mobil, care fără îndoială era el, dar ştim că imaginea a fost subiectivă, deși procurată de memorie. Doctrina paralelismului psihofizic ar judeca imaginea ca fiind corespunzătoare vreunei schimbări în sistemul nervos al visătorului; după Berkeley, nu a existat în acel moment corpul lui Zhuangzi, nici negrul dormitor în care visa, ci doar o percepție în mintea divină. Hume simplifică în continuare ceea ce s-a întâmplat. Potrivit lui, nu exista în acel moment spiritul lui Zhuangzi; existau doar culorile visului și certitudinea de a fi fluture. Existau ca termen momentan al „colecției sau setului de percepții”, care a fost, cam cu patru secole înainte de Hristos, mintea lui Zhuangzi; existau, ca termen n dintr-o infinită serie temporală, între n-1 și n+1. Nu există, pentru idealism, altă realitate decât cea a proceselor mentale; a adăuga unui fluture perceput un fluture obiectiv e o duplicare vană; a adăuga proceselor un eu e nu mai puțin exorbitant. Cugetăm că există o visare, o percepere, dar nu un visător și nici măcar un vis; că a vorbi despre obiecte şi subiecte înseamnă a ne implica într-o impură mitologie. Acum, dacă fiecare stare psihică este suficientă, dacă a o lega de o circumstanță sau de un eu e o adiție ilegală și oțioasă, cu ce drept să-i impunem un loc sau un timp? Zhuangzi s-a visat fluture și pe parcursul visului el nu era Zhuangzi, ci un fluture. Cum de mai legăm, după ce-am abolit spațiul și eul, acele momente de cel al deșteptării și de epoca feudală a istoriei chineze? Nu înseamnă că nu vom ști niciodată, fie și aproximativ, data acelui vis; înseamnă că fixarea cronologică a unui eveniment, orice eveniment din lume, este străină lui și exterioară. În China, visul lui Zhuangzi este proverbial; să ne imaginăm că din numărul aproape infinit de cititori, unul visează că e fluture și apoi că e Zhuangzi. Să ne imaginăm că, printr-un hazard nu imposibil, acel vis îl repetă punct cu punct pe cel al maestrului. Postulând această egalitate, se cuvine să ne întrebăm: acele momente care coincid nu sunt oare aceleași? Oare nu este suficient un singur termen repetat ca să răvășească și să încurce istoria lumii, ca să denunțe că nu există o astfel de istorie?
Negarea timpului presupune două negații: negarea succesiunii termenilor unei serie, negarea sincronismului termenilor a două serii. Într-adevăr, dacă fiecare termen este absolut, relațiile lor se reduc la conștiința că aceste relații există. O stare precede pe alta dacă se știe anterioară; o stare G este contemporană unei stări H dacă se știe contemporană. Contrar celor spuse de către Schopenhauer [1] din tabelul său de adevăruri fundamentale (Welt als Wille und Vorstellung, II, 4), fiecare fracţiune de timp nu umple simultan spațiul întreg, nu e ubicuă. (Desigur, în acest stadiu al argumentării, spațiul nu există.)
Meinong, în teoria sa despre aprehensiune, admite teama de obiectele imaginare: a patra dimensiune, să zicem, sau statuia animată a lui Condillac sau animalul ipotetic al lui Lotze sau rădăcina pătrată a lui -1. Dacă motivele indicate sunt valide, acelei lumi nebuloase îi aparțin și materia, și eul, și lumea exterioară, și istoria lumii, și viețile noastre.
Apoi, sintagma negarea timpului este ambiguă. Ea poate însemna veșnicia lui Platon sau a lui Boethius sau dilemele lui Sextus Empiricus. Acesta (Adversus mathematicos, XI, 197) neagă trecutul, pentru că a fost deja, și viitorul, pentru că nu e încă, şi susţine că prezentul e sau divizibil sau indivizibil. Nu este indivizibil, pentru că astfel nu am avea un început care să-l lege de trecut și nici un sfârșit care să-l lege de viitor și nici măcar un mijloc, pentru că nu există mijlocul a ceva ce nu are nici început, nici sfârșit; dar, nici nu este divizibil, deoarece, în acest caz, s-ar alcătui dintr-o parte care a fost și o alta care nu e. Ergo, nu există, dar cum nu există nici trecutul și nici viitorul, timpul există. F. H. Bradley redescoperă și îmbunătățește această perplexitate. Observă (Appearance and Reality, IV) că, dacă prezentul e divizibil în mai multe prezenturi, nu e mai puţin complicat decât timpul, iar dacă este indivizibil, atunci timpul este o simplă relație dintre lucruri intemporale. Un astfel de raționament, după cum se vede, neagă părțile pentru a nega apoi totul; eu resping totul pentru a glorifica fiecare parte. Prin dialectica lui Berkeley şi Hume, am ajuns la opinia lui Schopenhauer: „Forma în care apare voința e doar prezentul, iar nu trecutul sau viitorul; acestea există doar în conceptul, doar în legătura conștiinței, atâta vreme cât urmează principiului rațiunii. Nimeni nu a trăit în trecut, nimeni nu trăiește în viitor: ci doar prezentul este forma tuturor vieților, este avuția lor cea mai sigură, care nu li poate lua... Timpul este precum un cerc care se rotește la infinit: semicercul care coboară este trecutul, cel care urcă e viitorul; sus însă, unde atinge tangenta, e un punct indivizibil, care e prezentul nemișcat (ausdehnungslos). Cum nici tangenta nu se rotește, la fel nici prezentul - acest punct de contact dintre obiect, a cărui formă este timpul, și subiect, care e lipsit de formă -, pentru că nu aparține cognoscibilului, ci este condiția oricărui cognoscibil” (Welt als Wille und Vorstellung, I, 54)*. Un tratat budist din secolul V, Visuddhimagga (Calea purității) ilustrează aceeaşi doctrină cu aceeași figură: "S-o spunem de-a dreptul, viața unei ființe durează cât cea a unui gând. Cum roțile unui car învârtindu-se ating țărâna într-un singur punct, la fel și viața durează atât cât durează un gând” (Radhakrishman, Indian Philosophy, I, 373). Alte texte budiste spun că lumea se anihilează și reapare de șase mii cinci sute de milioane de ori pe zi şi că fiecare om este o iluzie, vertiginos produsă de o serie de oameni momentani și solitari. „Omul momentului trecut - ne avertizează Calea purității - a trăit, dar nu trăiește și nici nu va trăi; omul momentului viitor va trăi, dar nu a trăit și nici nu trăiește; omul momentului prezent trăiește, dar nu a trăit și nici nu va trăi” (op. cit, I, 407), opinie pe care o putem compara cu aceasta a lui Plutarh (De E apud Delphos, 18): „Omul de ieri a murit în cel de azi, omul de azi moare în cel de mâine”.
And yet, and yet... Negarea succesiunii temporale, negarea eului, negarea universului astronomic sunt disperări aparente și consolări secrete. Destinul nostru (spre deosebire de infernul lui Swedenborg sau de infernul mitologiei tibetane) nu este înfricoșător pentru că este ireal, ci înfricoșător pentru că este ireversibil și de fier. Timpul este substanța din care sunt făcut. Timpul este un râu care mă poartă departe, dar râul sunt eu; este un tigru care mă devorează, numai că tigrul sunt eu; este un foc care mă consumă, dar eu sunt focul. Lumea, din păcate, este reală şi eu, din păcate, sunt Borges.

Freund, es ist auch genug. Im Fall du mehr willst lesen,
So geh und werde selbst die Schrift und selbst das Wesen.**

(Angelus Silesius, Cherubinischer Wandersmann, VI, 263. 1675).

[1] Și anterior, de către Newton, care a zis: „Fiecare particulă a spațiului este eternă, fiecare moment indivizibil al duratei este peste tot” (Principia, III, 42).

* N. tr.: iată fragmentul din Schopenhauer: „Die Form der Erscheinung des Willens, also die Form des Lebens oder der Realität, eigentlich nur die Gegenwart ist, nicht Zukunft, noch Vergangenheit: diese sind nur im Begriff, sind nur im Zusammenhange der Erkenntniß da, sofern sie dem Satz vom Grunde folgt. In der Vergangenheit hat kein Mensch gelebt, und in der Zukunft wird nie einer leben; sondern die Gegenwart allein ist die Form alles Lebens, ist aber auch sein sicherer Besitz, der ihm nie entrissen werden kann... Wir können die Zeit einem endlos drehenden Kreise vergleichen: die stets sinkende Hälfte wäre die Vergangenheit, die stets steigende die Zukunft; oben aber der untheilbare Punkt, der die Tangente berührt, wäre die ausdehnungslose Gegenwart: wie die Tangente nicht mit fortrollt, so auch nicht die Gegenwart, der Berührungspunkt des Objekts, dessen Form die Zeit ist, mit dem Subjekt, das keine Form hat, weil es nicht zum Erkennbaren gehört, sondern Bedingung alles Erkennbaren ist.”
** Prietene, e destul. Dacă vrei să citești mai departe,/ Fii însuți ființa, fii însuți acea carte.

traducerea e realizată de radugo & googletranslate după textul de aici: link. prima parte aici: partea A.

deserviciile secrete

2011-11-29T00:49:00.005+02:00

Respice finem
(Jacopo Ligozzi, c. 1590-1600).

Pe blogul Andreei Paul Vass (cea mai nesuferită femeie de la Elena Ceaușescu încoace: și carieristă, și îngâmfată, și nimfomană, și isterică - o corceală sinistră de Udrea, Stănoiu și Brucan) se găsește bugetul pe anul viitor. Eu nu mă pricep la economie, dar tot ce e scris acolo mi se pare un fel de plan cincinal despre care trebuie raportat mai sus, forurilor superioare, și tolocănit mai jos, tâmpiților care suntem, ca să ne intre bine în cap ce face ea, adică guvernul cu g mare, adică țara cu ț mare, pentru noi. Ceea ce vreau să remarc la importantul document propagandistic e că devin tot mai „prioritizate” SRI, SIE, SPP - în condițiile în care România nu este amenințată de niciun atentat terorist.
Ce sunt SRI și SIE, pentru mine? Urmașele securității, reformulările asezonate, updatate ale securității ceaușiste. Securitatea n-a dispărut la revoluție, ci dimpotrivă, s-a ranforsat. CT Popescu a susținut mai demult, cu argumente îndoielnice, că revoluția din decembrie n-a fost anticomunistă, ci comunistă. Eu aș zice că a fost mai degrabă o revoluție securistă, privind lucrurile prin prisma a ceea ce s-a întâmplat ulterior.
Securiștii s-au descurcat după revoluție mai bine decât înainte. Ei sunt singura tagmă care a prosperat în România. Cei care au activat în securitatea ceaușistă au făcut averi rapide (cazul Patriciu), și-au deschis trusturi de presă (cazul Felix), au căpătat funcțiile cele mai importante în stat (mergând până la Băshitul suprem). Deși, evident, nu toți căpătuiții din România au fost lucrători ai securității, majoritatea covârșitoare au ajuns acolo unde glodul pământurilor n-a ajuns datorită raportării lor securistice la lume și viață.
Securistul - ca o definiție de manual, așa - este cel care își vinde conștiința pe o banană sau un cartuș de Kent. Citat din memorie, apud Culianu. Și continui, tot din memorie: Spre deosebire de alte servicii secrete, securitatea n-a avut și n-are treabă cu spionajul. Securiștii de ieri și sereiștii de azi sunt prea cretini pentru așa ceva. Filajul e o chestie care face parte, ba chiar e sine qua non, din activitatea cea mai importantă a securistului, și anume bișnița. Eu ți-o torn pe Ana, tu mă lași să-mi vând banana. Victima e mijlocul și nu scopul. Nici înfometarea și îndobitocirea oamenilor nu fac parte din planul bugetar al foștilor securiști actualmente sereiști, ci ele se produc datorită prostiei și lăcomiei serviciilor și oamenilor pe care ei îi propulsează, cu care ei fac afaceri și pe care ei îi sprijină.
Nu e nici urmă de teorie a conspirației dacă zic: de vină că suntem ultima găină din cotețul Europei sunt, în primul și-n primul rând, serviciile noastre secrete. Nu clasa politică, nu alegătorii, nu ciocoii vechi și noi. Partidele politice au fost infiltrate și „dirijate” din interior de servicii, care își numesc într-o veselie oamenii de la vârf. Pe electori nu-i poți învinui, atunci când tot ce le poți oferi este un bilet de vot cu opțiunile Băsescu și Geoană. Miliardarii noștri - cei care, îmbinând armonios politica și afacerile, au făcut bișniță cu fabricile și uzinele lui Ceaușescu - n-au făcut decât să repete lecția cu banana și cartușul de Kent învățată de la securiști.
Societatea românească se mișcă după cum cântă aceste servicii, sunt învățați să prețuiască „valorile” lor: trădarea, șantajul, minciuna, contrabanda, contrafacerea. E o societate tot mai securizată. Propaganda patriotardă pentru stemă, steag, imn face parte din arsenalul securistic de umilire a poporului prin glorificarea unor entități abstracte supraordonate lui. Chiar și așa-zisa luptă împotriva corupției se desfășoară tot sub stindarde securistice, cu selectarea dosarelor după hachițe politice și cu interceptări de telefoane ca singure probe contra învinuiților.
Că suntem cea mai buimacă națiune, că în 20 de ani nu s-a creat nimic, că n-au știut frații noștri europeni cum să ne mai bage în UE și NATO, că într-un final, nemaisuportându-ne, nu ne-au lăsat în Schengen, că a fi român e pentru occidental sinonim cu a fi hoț, că avem în fruntea țării o panaramă cu care nu discută nici un lider european serios, că economia românească pur și simplu nu există ș.a.m.d. - toate astea sunt „performanțele” pentru care sunt premiate și răspremiate serviciile noastre. Care btw au avut de păzit un singur terorist și i-au dat drumul să plece cu blagoslovenie de la Cotroceni. Nu finanțarea suplimentară, ci pur și simplu desființarea SRI și SIE, e condiția necesară ca România să se transforme în ceva mai bine. N-avem nevoie de SRI și SIE, tot așa cum n-avem nevoie de tâlhari și de trădători.

construirea luminii

2011-11-26T13:13:00.001+02:00

King Crimson - The ConstruKction of Light, live în Tokyo, 2003.

Persoanele: Robert Fripp - chitară; Adrian Belew - voce, chitară; Trey Gunn - chitară, fretless warr guitar; Pat Mastelotto - percuție.

De voiești să afli adevărul, urmează pilda cântărețului la chitară. Că acela și-nclină capul în jos și, ațintindu-și auzul la cântare, mișcă pana cu mâna. Și-ndată, coardele lovindu-se între ele, chitara scoate cântarea, iar cântărețul saltă de dulceața cântării.
Să-ți fie, iubitorule de osteneală și lucrătorule al viei, limpede pilda și să nu te îndoiești. Căci luând aminte, ca un cântăreț la chitară, la adâncul inimii, vei vedea cu ușurință ceea ce cauți, pentru că sufletul răpit de iubire la culme nu se mai poate întoarce la cele dinapoi. „Că s-a lipit, zice proorocul David, sufletul meu de urma Ta” (Psalm LXII, 8).
Înțelege, iubitule, prin chitară inima; prin coarde simțirile, prin pană mintea care cu desăvârșită pricepere mișcă simțirea prin pomenirea lui Dumnezeu. Din această mișcare se ivește în suflet o plăcere negrăită, iar mintea curată face să se arate razele dumnezeiești.

Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune

Regele Mișa

2011-11-08T13:29:00.002+02:00

feisbuc, parazitul numărul unu al netului, are și o mică parte ceva mai sănătoasă - prin intermediul lui poți să iei legătura nu doar cu cei pe care-i vezi zilnic, ci cu prieteni pe care nu i-ai mai văzut de mult și care, de bine ce le era în țara asta, au plecat unde au văzut cu ochii... și ce-au văzut, prin Italia sau Portugalia, au fotografiat apoi cu aparate foto adevărate, nu digitale.
așa a făcut Mișa, ale cărui poze, realizate cu un Kiev 60 și un Canon 1V și developate apoi în baie, pot fi admirate pe contul de flickr deadline steamer și în sidebar-ul din dreapta. deși el zice că nu-s cine știe ce, eu sunt de altă părere. la mulți ani - să ne trăiești cu numele, deadline steamer!

Regele nu moare

2011-10-25T14:50:00.004+03:00

Regele Mihai, și poate că la fel e cu toți regii, lasă impresia că e rege nu peste o țară sau peste un popor, ci e pe drept cuvânt un rege al tuturor oamenilor, din toate țările și de oricând. Cei care spun că e „un important personaj istoric” se exprimă cam inexact: Regele e deasupra istoriei, e veșnic.
În fața Regelui supușii sunt ei înșiși înnobilați. Un președinte se folosește de funcția lui temporară primită cu chiu, cu vai de la popor ca să-și umilească poporul. În fața unui președinte ești cârpă, găozar, țigancă împuțită. În fața Regelui nu ești așa, ba chiar aș zice că în fața Regelui oricine devine rege.
Regele este astfel culmea generozității. El transmite supușilor regalitatea însăși, asta însemnând sinteza a tot ce e mai uman în om, pentru că omul a fost creat de Dumnezeu ca rege al întregii creații. De aceea, din dorința de a-l încorona pe auditor, atunci când vorbește, Regele face apel la cuvintele cele mai fidele și mai prietene omului, gen: bătrânii (nu pensionarii), bolnavii (nu asistații), școala (nu învățământul), și la cele de care ne amintim cu nostalgie, ca de niște bunici pe care i-am pierdut în copilărie: curaj, idealuri, loialitate, modestie.

marioneta lui Dumnezeu

2011-10-19T14:01:00.000+03:00

Cinci minute cu Stravinsky, Nijinsky și Pietragalla.

huideovision

2011-10-18T11:55:00.002+03:00

Toată pălăvrăgeala asta despre accidentul lui Huidu mi se pare o formă subtilă și perversă de necrofagie. Nu există nici o rațiune să vorbești atâta la tv despre un accident letal care pe tine nu te afectează nici în bine, nici în rău, care privește doar niște persoane particulare, care nu schimbă soarta lumii, care n-are legătură cu viața milioanelor de oi cuvântătoare ce pasc liniștite pe imașurile mioritice și de aiurea. Singura rațiune aici e pasiunea.
Va să zică: Șerban Sebastian Huidu, realizator tv, a ucis din culpă trei persoane într-un accident de mașină. Criminalul a suferit el însuși un accident cerebral, la schi, în urmă cu ceva timp, în Austria. Faptul că a scăpat cu viață, că a revenit printre noi, ăștia chipurile teferi, ține de noroc sau de ghinion, aici sunt păreri împărțite. Poate fi un noroc că s-a accidentat în Austria și s-a și internat acolo, dar asta pe spinarea ghinionului austriecilor, care n-au aplicat reformele structurale ale guvernului Boc ca să închidă spitalele și să-i mai trieze pe urmașii celor ce l-au cunoscut, în carne și oase, pe Mozart. Poate fi și ghinionul lui Huidu, că dacă nu era viu toată lumea îl asocia doar cu emisiunile cu cârcotași și bebelușe și nu cu intrări pe contrasens și alte prostii.
Asta e, cred, cam tot ce se poate omenește spune. Dacă n-aș cunoaște precedentele de la moartea Mădălinei Manole, a lui Păunescu ș.a.m.d., aș zice că discuțiile interminabile despre sinistrul eveniment depășesc orice prag imaginabil de indecență. Teo Trandafir și Cristina Țopescu apar în postura absurdă de bocitoare ale viului, nu ale morților, în timp ce, de partea cealaltă, Mircea Badea și Radu Banciu - un cuplu care poate fi numit „BaBa de la miezul nopții” - dau cu Huidu de pereți. Badea și Banciu apar în același timp la posturi diferite și vorbesc despre Huidu cu voluptatea cu care alți bărbați de vârsta lor ar vorbi despre iepurașii Playboy. Singura scuză pe care o au ca să fie așa de satisfăcuți și să-și debiteze cugetările salivând e gândirea asta că trupurile trezesc erecții rating-ului emisiunii mai ales dacă sunt neînsuflețite. Ediția de ieri din „BaBa de la miezul nopții” a fost, în toată legea, un fel de porno cu cadavre.
Bun, și să zicem că după aceste telefestinuri la care aruncă unii în alții cu stârvuri în loc de frișcă viața va fi altfel. Dar, cu ce se rezolvă problemele mele dacă stau și-i ascult pe toți ăștia? Ce se va întâmpla de mâine în urma acestui Armageddon televizionistic? Ce lume nouă se va instala în lumea asta veche? Răspunsurile sunt subînțelese, de fapt le cunoaștem din experiența unui alt accident, al soției Porcului național Adrian Păunescu.
Nu pot, pentru că veni vorba de marele bard cenaclist, care și el săracul, ce ghinion!, nu mai poate participa nici măcar cu două-trei versuri la drama lui Huidu sau, mai știi, la a victimelor - nu pot, deci, să nu salut în încheiere alea trei minute pe care le-am prins din ca întotdeauna stupida intervenție a lui WC Tudor. Tribunul compara accidentul lui Huidu cu accidentele în care au murit Grigore Vieru și Albert Camus. Dincolo de cumplita neghiobie, ca să nu-i zic altfel, de a-l așeza pe Huidu în aceeași familie cu Albert Camus, e vorba aici și de o scrânteală fundamentală pe care o regăsim la acest popor, care vădește un talent neobișnuit atunci când e vorba să-l ridice pe călău la rangul de victimă. Și viceversa!

Tomas Tranströmer în românește

2011-10-09T21:40:00.000+03:00

Case suedeze risipite

O harababură de brazi masivi
și raze foșnitoare de lună.
Aici se află absorbită
căsuța aparent lipsită de viață.

Până când cade roua dimineții
și moșneagul
- cu mâna tremurândă -
deschide fereastra și sloboade o buhă.

Și spre un punct cardinal diferit
se ivește o construcție nouă
ce fumegă cu aburii
rufelor ușor fluturând

în mijlocul unei muribunde păduri
unde putreziciunea
cu ochelarii citește prin sevă
protocolul gândacului din coajă.

Vara cu ploaie de păr cânepiu
sau un negru nor de furtună
deasupra câinelui lătrând.
Sămânța sfredelește-n pământ.

Voci iritate și chipuri
zboară prin sârmele de telefon
chircite pe rapidele aripi
deasupra milelor de teren mlăștinos.

Pe o insulă a râului
clasa clocindu-și temelia de piatră.
Un fum continuu – sunt arse
actele secrete ale pădurii.

Ploaia se răsucește-n văzduh.
Lumina se clatină în râu.
De la bordură casa veghează
boii albi ai cascadei.

Cu o ligă de grauri
toamna ţine zorile-n şah.
Oamenii se mişcă rigizi
pe scena luminii de lampă.

Lasă-le fără teamă
să pipăie aripa camuflată
şi energia lui Dumnezeu -
înfășurate în beznă.

- traducere Petre Stoica -

Lamento

El lasă condeiul din mână.

Iată-l nemișcat la masa de scris,

nemișcat în vid.

El lasă condeiul din mână.

Prea multe nu poți să scrii, nici să ștergi.

Te paralizează ceva ce se întâmplă

foarte departe de tine, deși

misteriosul sac de voiaj îți bate ca inima.

Afară e vară timpurie.

Un fluierat în tufiș - un om ori o pasăre!

Și cireșii în floare, legănându-se

peste bagajele tale (te-ai întors acasă).

Și trec săptămânile.

Noaptea cade încet peste noi.

Fluturi nocturni se lipesc de fereastră.

Minuscule, pale, telegrame-ale lumii.

- traducere Veronica Porumbacu -

A fost

(fragment)

Moartea e numai o raniță pe care-o depun

la capătul drumului,

o umbră cenușiu-plumburie

ce se topește-n lumină.

Moartea e numai plugul

ce răstoarnă pământul vieții,

pâinea tare de secară

ce ne curăță dinții.

Moartea e doar un fugar

care-o ia înainte,

un dezertor

ce ne încredințează parola.

Moartea e doar un gard de mărăcini

în jurul unor flori de lumină:

podoaba întunecată ce ne-ngăduie

să intrăm la serbare.

- traducere Veronica Porumbacu -

Cele trei poezii de mai sus au apărut în antologia Poezia nordică modernă II. Norvegia-Suedia, BPT, 1968, pp. 292-295. Mă așteptam să le regăsesc pe net, imediat după ce autorul a luat Nobelul, dar se pare că mie mi-a revenit și mai (ig-)nobela sarcină de a încălca drepturi de autor, copyright, alea-alea.

despre travelling

2011-09-28T16:50:00.003+03:00

... foarte pe scurt.

inebranlabilul CTP

2011-09-27T15:01:00.000+03:00

Ieri am prins la tv o dispută între Cristian Tudor Popescu (CTP) și Miron Cozma, ceva legat de mineriade. Din păcate, emisiunea respectivă e concepută în așa fel încât oamenii care n-au nimic de zis - gen Corina Drăgotescu sau Radu Berceanu - să poată clămpăni în voie, iar cei care într-adevăr merită ascultați - mă refer mai ales la CTP - să nu fie lăsați să vorbească. Am înțeles doar atât de la CTP, că el nu este vinovat de mineriade și că nu regretă nimic din ce-a scris și ce-a gândit atunci.
Numele jurnalistului Gândului apare în cea mai citită și chiar citată postare de pe blogul ăsta, de aceea simt nevoia să revin. Nu aș vrea să fiu greșit înțeles cu privire la acel articol. E scris la nervi: pur și simplu mi-am amintit de atmosfera acelor mineriade și de presa ordinară a puterii de atunci, din care am căutat pe net niște mostre. Chiar dacă tonul se vrea justițiar și închei cu niște articole de Cod penal, nu mă interesează băgarea cuiva în pușcărie. Nici măcar a lui Băsescu, despre care „inocentul” Cozma susține acum că a fost implicat în toate mineriadele, în cea din septembrie 1991 fiind chiar cel ce a organizat logistic treaba cu transportul - credibil, pentru că a fost ministrul „de resort”, cum ar spune Drăgoteasca noastră, și imediat înainte, și imediat după acea mineriadă.
Ce mi se pare mie anormal la CTP este că el își apără poziția din '90 cu privire la evenimente. Alt nume pomenit în postarea mea, Lelia Munteanu, regretă porcăriile de atunci, iar despre textul din care eu am citat afirmă că e „sinistru”. CTP se încăpățânează însă să susțină că avea dreptate; mai mult, și-a republicat „Spirala violenței”, un editorial prost scris, de propagandă fesenistă tipică acelor vremuri, un editorial care-i strică firma: el afirma acum un an:

Bineînțeles că asta spuneam pentru că asta era realitatea. Una dintre cele mai mari manipulări din aceşti 20 de ani este aceea de a pomeni constant de 14-15 iunie, de atrocităţile reale ale minerilor. Ca şi cum ele ar fi pornit din senin! A venit Iliescu şi le-a spus: „Bateţi-i pe ăia! Că sunt duşmanii poporului!". Nu este aşa. A existat o întreagă zi de 13, despre care nu se pomeneşte aproape deloc. Minerii ar fi venit la Bucureşti oricum, chiar dacă nu-i chema Iliescu. Elementul care a determinat venirea lor a fost oprirea emisiei TVR. La 13 iunie 1990, eu eram la TVR. Televiziunea a fost invadată. Erau lupte la fiecare colţ de coridor.

În caz că există vreun cititor la postarea asta să judece limpede. Să zicem că în ziua de 13 s-a întâmplat ceva în București, de-au luat foc autobuzele lui Chițac. Atunci de ce n-au venit spontan, ca să apere statul de lovitura de el, adică de stat, nu doar minerii, ci și proletari, agricultori sau poate chiar intelectuali care mai și muncesc, nu doar gândesc, din alte zone ale țării, hai, nu de la mine, de la Boston City of Moldavia, ci de la Ploiești sau Giurgiu, care-s mai aproape de București? Violența nu justifică violența, sau o putea justifica doar în mințile întunecate ale celor care au organizat și dus la îndeplinire mineriadele.
Cu toții în 1990 eram bezmetici și cu toții ne-am schimbat părerile între timp. Eu de pildă credeam că Marian Munteanu e un tânăr patriot anticomunist, necum omul lui Măgureanu. Sau că Paler e un mare dizident și romancier, nu un fost membru al CC al PCR, reciclat. Sau că Liiceanu, ca semnatar al Apelului către lichele, n-are cum să fie lichea. Așa că înțeleg regretele Leliei Munteanu. Ce nu înțeleg e de ce domnul Popescu rămâne inebranlabil*.

* Cuvântul inebranlabil e un franțuzism sinonim cu ceva mai activisticul „de nestrămutat”. CTP râdea de el aseară, întrucât a fost folosit de Simina Mezincescu într-un apel către mineri, într-o apariție tv ciudată, alături de Doina Cornea, acum 20 de ani pe vremea asta.

vreau să nu știu despre mine

2011-09-23T23:53:00.022+03:00

Morphée et Iris (ulei pe pânză,

Pierre-Narcisse Guérin, 1811).

Leapșa de mai jos a plecat de la așa-numita ștrumfiță cu eșarfă, care a trecut pe-aici o singură dată, ca să mă anunțe s-o trec în blogroll că o să procedeze și ea la fel cu mine. Bineînțeles, n-a fost decât jumătate de reciprocitate (ghici din partea cui) care s-a evaporat și aceea între timp. Ștrumfița punea întrebările (altfel simpatice, de tip oracol) sub titlul: vreau să știu despre voi, deși ceva îmi spune că o doare pe ea la eșarfă de toți repondenții. Omu' cu veverițe a răspuns și leapșa a mers apoi la Speranța, de la care o preiau eu.
Întrebările cu muzică de la început le-am trecut la sfârșit din motive ce țin de fizionomia postului.

# Filmul pe care l-aţi vizionat de cele mai multe ori
Cred că La voie lactée de Buñuel... hm-hm, meseria.

# Anotimpul preferat
La nuit, cum ar fi zis Hex, când toate anotimpurile devin anotimpuri preferate.

# Unde mergeţi vara asta?
Depinde ce-am să visez la noapte.

# Cartea pe care o iubiţi cel mai mult
Exclud Biblia nu pentru că n-o iubesc, ci pentru că e un răspuns pe care îl dă orice analfabet care n-a citit nici Biblia, nici altceva. Deci: Dogmatica Sfântului Ioan Damaschinul, Dao De Jing și poeziile lui Trakl.

# Serialul la care vă uitați cu plăcere
În copilărie cel mai mult mi-a plăcut Arabela. Până acum câțiva ani, când am văzut unul după altul Vânt și nor, o chestie taiwaneză cu arte marțiale, și Mahabharata lui Peter Brook, mi se rupsese filmul cu serialele. Sunt curios dacă după astea coreene - în special cele cu Jumong și Bidam - aș mai avea aceeași părere (bună) despre Vânt și nor. Altele care mi-au plăcut sunt Queer as Folk (varianta UK), Maestrul și Margareta (rusesc) și ăla cu Ashton Kutcher... uf, am un lapsus... That 70's Show.

# Aveți ticuri verbale? Daca da, care sunt?
Deci... Știți?... Înțelegeți?... Nu-i așa?... Am dreptate sau n-am dreptate?... Îmi vine-n cap... Sunt expresii pe care le folosesc intenționat, ca să-mi fac ordine între cuvinte sau ca să-mi amintesc din când în când că am un interlocutor.

# Dacă ar fi să vă descrieţi în 3 cuvinte…
Mai bine nu!

# Orașul în care v-ar plăcea să locuiţi
Reykjavík.

# La ce oră v-aţi trezit azi şi de ce?
La 10, că așa mă trezesc eu de când mă știu.

# Fumați? Daca da, ce ţigari preferaţi?
Când fumam, îmi plăceau Rothmans cu și Carpați fără, poate și fiindcă pe vremea aceea Rothmans fără și Carpați cu nu se prea găseau.

# Ce gen de muzică preferați?
Genul capriccioso. Asta de când mi-a cerut prietenia pe youtube (a nu se înțelege altceva decât că să-i privesc clipurile) utilizatorul CapriccioMusic, pe numele real Stéphane Tétreault, violoncelist canadian în vârstă de 18 ani:

# Formaţii pe care le recomandați
Îmi vine-n cap Palais Schaumburg. Iată o piesă din 1984 a vocalistului Holger Hiller, inspirat intitulată Budapest-Bukarest; s-ar mai putea numi Bukarest-Karakal (și retur) sau Botoschani-Stautscheni:

Dau leapșa mai departe lui Ștefan, Tibi, Alexutz, Ciprian, Dida, Gabi și AprozarNet.

PS. Am o problemă legată de pictura pe care am pus-o ca ilustrație a acestui articol. Morfeu mi se pare oki, e leneș și voluptos așa cum îl visăm cu toții. Dar Iris ca mesageră a zeilor ce „umblă repede ca vântul” (Imnul homeric către Apollo) și ca sorginte a curcubeului n-ar trebui să aibă culoarea aia de ceară și nici cocul așa de bine prins. Părerea mea!

oranjul lor e albastru, oranjul nostru e maro

2011-09-21T15:40:00.011+03:00

Souvenir de Mauve (ulei pe pânză,
Vincent Willem van Gogh, 1888).

Una din absurditățile cele mai frapante ale național-comunismului (sau cum vrem să-l numim pe strămoșul legitim al peremismului și băsismului) constă în următoarea, cel puțin aparentă, contradicție. Pe de o parte, se susținea că românul din toate timpurile și locurile a fost, este și va fi de-a pururi cea mai ospitalieră ființă din câte există. Pe de altă parte însă, se mai zicea că, în pofida acestui spirit deschis, ori de câte ori veneau fel de fel de derbedei să-l cotropească, același român otrăvea fântânile, pârjolea câmpiile ș.a.m.d., așa încât prefăcea în praf și pulbere atuul principal cu care se fudulea în restul ocaziilor. Extreme care se atrag? Sau otrăvirea și pârjolirea să fie tocmai cheia de boltă a ospitalității mioritice? Ideologia s-a dus fără să lase o explicație coerentă a fenomenului.
Mi-am amintit de acest paradox în cursul ultimului meci România - Olanda, inspirat supranumit Țara manelelor vs Țara lalelelor. Nu e vorba de acel meci din orezărie, de pe stadionul pârjolit, în care alde Chivu au reușit să-i bată pe băieții lui van Basten și să se califice pentru ultima dată la euro. Nici de meciul de la același euro, unde ospitalieri au fost... jucătorii de rezervă ai olandezilor, până când van Persie s-a plictisit de atâta bunăvoință nerăsplătită. Și nici de finala Campionatului Mondial, când comentatorii tvr au fost singurii de pe planetă care nu l-au recunoscut pe prințul moștenitor Willem al Oraniei. Din păcate însă, nu e vorba de nici un meci de fotbal aici.
Olandezilor, din motive cât se poate de întemeiate, nu le place Românica. Au zis despre ea că nu e stat de drept (ceea ce vede oricine cu ochiul liber) și de aceea nu vor s-o primească în Schengen. Lucru care nu i-a lăsat indiferenți pe mai-marii noștri, ci i-a făcut să se îmbățoșeze ca niște blocuri ale lui Ceaușescu în erecție. Contraatacul dâmbovițean, desfășurat printr-o pasă de mare adâncime pe axa Băse-Blejnar, s-a încheiat cu un fault grotesc al vămii rrrromâne:

Vineri seară, chiar în ziua în care reprezentanţii Ministerului imigraţiei din Olanda au anunţat că Guvernul de la Haga se va opune aderării României în spaţiul Schengen, vămile noastre erau luate cu asalt de zeci de inspectori trimişi de la Bucureşti cu o singură ţintă: transporturile de flori trimise dinspre Olanda. Toată suflarea funcţionărească care a descins la frontierele patriei avea un singur scop: găsirea unei misterioase bacterii „periculoase”. Nicio autoritate nu a putut spune însă până acum clar despre ce bacterie e vorba.

Toată acțiunea, menită să fie o replică la acuzațiile de corupție și de injustiție lansate de neerlandezi, n-a făcut decât să le confirme și să le răsconfirme. Pesemne, la acest abuz a lucrat aceeași prostie îngemănată cu neamprostie care a conceput și paradoxul ospitalierului pârjolitor. Dar și mai prostească și mai neamprostească e reacția populației la aceste acțiuni. Cititorii Adevărului, ziarul băsesc al lui să-ți-fie-rușine-Dinu-Patriciu, au demonstrat cu acest prilej că seamănă foarte bine cu cei care citeau acest ziar și acum 21 de ani, când Iliescu reușea - cu sprijinul minerilor - să le interzică pe celelalte, și cu cei de acum 50 de ani, când, prin condeiul lui Brucan, Scânteia articula popoarele imperialiste și exploatarea omului de către om. Printre cele mai aplaudate comentarii au fost:

- ho mo-land 0 -rumania 1!

- cat tupeu pa bulangii de olandezi afara cu ei din romania boicot la toate produsele olandeze si franceze daca nu suntem buni pentru chengen atunci nu suntem buni nici pentru importul florilor.afara cu toti olandezi din romania sa se duca in tara lor bogata si sigura ,romania nu e demna de aparat granita estica a uniuni ,atunci ce cauta in romania.

- Cata ipocrizie pe capul olandezilor, ne acuza de santaj, noi nu trebuie sa-i acuzam de nerespectarea tratatelor europeene? Si in afara de asta , frontiera de vest nu este desfintata tocmai din cauza lor, popor de homosexuali si drogati ce sunt. in speranta ca personalul ambasadei olandei citeste mesajele le transmit un: Nederlanders zijn niet welkom in Roemenië!!

- Ţineţi la ţara voastră şi apăraţi-i interesele, dacă vreţi ca într-o bună zi să fiţi mândri de ţara în care v-aţi născut! Cunosc destul de bine istoria Olandei şi nu se compară cu ce-am îndurat noi de-a lungul timpului! Olandezii nu au fost vecini cu URSS-ul şi nu avut 50 de ani de comunism care să-i prostească, uniformizeze şi înfometeze! Dacă ţările din Balcani nu ar fi opus o rezistenţă îndârjită împotriva tendinţei de expansiune a otomanilor (dându-le astfel răgaz ţărilor din Occident să se plimbe cu bărcuţa şi să facă colonii), la ora actuală s-ar fi vorbit limba turcă în Europa! Nu se poate ca, lucrurile să continue astfel la nesfârşit în România! Am covingerea că atunci când vom avea conducători carismatici, iubitori de ţară şi iubiţi de popor, lucrurile se vor schimba radical!

Etc. Repet, nu e vorba de Săptămâna sau Tricolorul, e vorba de românlor din 2011, care au intrat în UE și vor să intre și în Schengen. Multă vreme i-am considerat pe cititorii lui Vadim Tudor drept summa summarum în materie de idioțenie crasă. Iată însă că Adevărul - ca și Evenimentul zilei, altă oficină băsească - are un public cel puțin la fel de inteligent. Mai mult, ca afrodisiac pentru noi fantezii despre „poporul de homosexuali și drogați”, ziarul lui Patriciu și Cartianu le-a servit înfierbântaților cititori și o poveste intitulată Drama româncelor prostituate în Olanda, în care singurii olandezi implicați sunt... polițiștii, care i-au trimis pe români, fie ei prostituate sau proxeneți, acasă. La așa cititori, jurnaliști mai buni nici că se puteau.
România băsistă - dovadă și incidentul de alaltăieri legat de Rege - e o Românie tot mai peremistă, doar că-cu un IQ mai mic. Ce e Pora, decât o Olguța Vasilescu mai fără haz; sau Turcescu, decât un Vadim Tudor mai incult; sau Cristoiu, decât un Bolcaș mai senil; etc decât un șamd. Le urez să-i mănânce Schengenul pe toți, dar numai când o să învețe să se comporte frumos cu portocaliii adevărați!

mămăligă cu jazz

2011-09-20T11:10:00.003+03:00

RIP Johnny Răducanu!

cum descărcăm (muzică) de pe youtube

2011-09-19T15:25:00.001+03:00

Din ciclul: tot ce doreați să știți despre diverse chestii care nu vă interesau în mod deosebit, sau poate vă interesau dar vă era lene să vă documentați asupra lor, sau poate nu doreați să le știți nicidecum și ați nimerit aici ca musca-n cafea, sau poate ați nimerit tocmai pentru că știați că aici veți putea afla tot ceea ce deja știați, sau poate vă gândeați că, nimerind aici, s-ar putea să aflați ceva ce v-ar putea folosi cândva, chiar dacă acum e egal cu zero pentru dumneavoastră, sau flecuștețe pe care nu le-ați găsit în trecut la precedenta sumară gugăleală etc. etc. etc. blogul de față vă prezintă: patru moduri de a descărca de pe youtube - muzică, dacă s-ar putea, dar și altele.
1) Aveți Mozilla Firefox? Sau folosiți ca babele doar Opera și Internet Explorerul? În caz că ați răspuns da la prima întrebare și nu la cea de-a doua, coborâți cu încredere DownloadHelper, o extensie firefox constând în trei butonașe care, atunci când youtube (și nu neapărat, poate să fie și dailymotion, vimeo sau metacafe) nu rulează, stau triste, cuminți și cenușii. Când pornește însă un clip ele se colorează vesele în culorile tricolorului nostru drag, sau, în caz că sunteți de-un sânge cu Pișta și vă suiți pe deal ca să vă uitați la Ardeal, în culorile fundamentale ale paletei cromatice. Atenție însă, Download Helper e add-on de la Mozilla și nu merge cu GoogleChrome.
2) La capitolul progrămele unul mai acătării este FreeYouTubeDownload. Or mai fi și altele, dar mai toate (inclusiv ăsta) își manifestă dorința fierbinte de a vă instala un toolbar în browser, ceea ce e de evitat. FreeYouTubeetc este într-adevăr freeware și simplu, și te lasă să alegi între formaturile videoclipului-destinație, ba mai mult, are opțiuni (minime) pentru conversia acestuia în avi.
3) În caz că nu vă descurcați cu astea rămân saiturile ClipNabber și KeepVid. Nu aveți decât un singur lucru de făcut, de introdus în căsuța fără zorele unde scrie: URL: adresa videoclipului de descărcat. Cum formatul output-ului va fi mp4 sau flv, el va trebui convertit mai apoi cu programe ca UltraVideoConverter, AviDemux sau Prism. Cel din urmă e shareware, așa încât, dacă expiră perioada trial, va trebui să-l dezinstalați și să-l instalați la loc.
4) Descărcarea coloanei sonore a unui clip, în format mp3, se face apelând la saitul TuneNabber - care evident e din aceeași familie cu ClipNabber de la punctul 3 - sau la alte adrese, al căror nume spun totul: youtube-mp3.org sau video2mp3.net.

Evanghelia după twitter

2011-09-19T12:41:00.001+03:00

Matt Damon vs. Bobby Fischer

2011-09-12T22:56:00.000+03:00

Bobby Fischer (1943-2008), cel mai mare șahist din toate timpurile:
You don't learn anything in school. It's just a waste of time. You lug around books and all and do homework. They give too much homework. You shouldn't be doing homework. Nobody's interested in it. The teachers are stupid. They shouldn't have any women in there. They don't know how to teach. And they shouldn't make anyone go to school. You don't want to go, you don't go, that's all. It's ridiculous. I don't remember one thing I learned in school. I don't listen to weakies. My two and a half years in Erasmus High I wasted. I didn't like the whole thing. You have to mix with all those stupid kids. The teachers are even stupider than the kids. They talk down to the kids. Half of them are crazy. If they'd have let me, I would have quit before I was sixteen.

„Nu înveți nimic în școală. Nu e decât o pierdere de vreme. Moșmondești întruna cu cărțile și toate celelalte și faci teme. Îți dau prea multe teme. N-ar trebui să le faci, nimănui nu-i pasă de ele. Profesorii sunt stupizi. N-ar trebui să aibă nici o femeie acolo. Ele nu știu să predea. Și n-ar trebui să fie nimeni obligat să meargă la școală. Nu vrei să mergi, nu te duci și cu asta basta. E caraghios. Nu-mi amintesc nici măcar un lucru pe care să-l fi învățat în școală. Nu-i ascult pe weakies [așa îi numea Fischer pe jucătorii slabi - n.n.]. Cei doi ani și jumătate petrecuți în școala Erasmus sunt irosiți. Nu-mi plăcea deloc. Trebuie să intri mereu în combinație cu toți copiii ăia cretini. Profesorii sunt chiar mai cretini decât copiii. Îi iau de sus pe copii. Jumătate din ei sunt nebuni. Dacă m-ar fi lăsat, aș fi renunțat înainte să fi împlinit șaisprezece ani.”

Matt Damon; de fapt nu îl combate pe Bobby Fischer, ci pe vreun Funeriu de-al lor; scuze, nu am tradus chiar totul și chiar ad litteram:

Clipul întreg, în care la început vorbește mama lui Matt Damon, se găsește la adresa: link.

interviu cu Atsuto Uchida

2011-09-06T02:13:00.000+03:00

horoscopul săptămânii

2011-09-05T18:25:00.039+03:00

BERBEC (21 martie - 20 aprilie). Veți achiziționa o pelerină magică; aveți însă grijă când vă încheiați la nasturi. Dacă vă încheiați la nasturele superior, deveniți invizibil ziua în amiaza mare. Dacă vă încheiați la nasturele inferior, deveniți vizibil, dar numai noaptea, pe cer și în limitele propriei constelații. Lucru care n-ar face decât să complice harta astrologică și să ne îngreuieze inutil munca.

TAUR (21 aprilie - 21 mai). Săptămâna începe prost pentru dvs. Luni veţi mânca nişte fasole stricată care nu vă va cădea bine la stomac. Din fericire, marţi şi miercuri vă veţi întrema cu mămăligă cu brânză şi cartofi prăjiţi. Joi veţi primi o invitaţie să plecaţi în străinătate şi tot weekendul vă veţi gândi dacă să o acceptaţi sau nu. Credem că, după atâtea ieşiri la budă, o ieşire în altă parte n-ar strica.

GEMENI (20 mai - 20 iunie). Veți căpăta o ofertă insolită: de a deveni femeie de serviciu într-o instituţie somptuoasă. Chiar de a doua zi, vă veţi pune baticul în cap, gata să primiţi noua slujbă. Ajuns(ă) acolo, veţi avea surpriza să constataţi că postul e deja ocupat de o persoană care vă seamănă întru totul: la mimică, la gesturi, la limbajul folosit. Chiar şi numele respectivei persoane e același, diferind doar printr-o literă (de ex. dacă vă cheamă Kaká, ea va fi Kafka).

RAC (21 iunie - 22 iulie). Imobiliarele sunt ţinta preocupărilor în această săptămână. Un OZN va ateriza pe pervazul unde locuiţi şi din el vor coborî şapte marţieni verzui cu ochelari fumurii care vă vor propune o afacere. E de presupus că nici nu sunt marțieni, ci niște mafioți transplanetari sub acoperire. Contractul pare să fie avantajos ambelor părţi. Veţi putea închiria anumite clădiri din sistemul solar, la alegere, exceptând clădirea B1, unde se află concurenta noastră Urania.

LEU (23 iulie - 22 august). Vă veţi lua în serios calitatea de rege al animalelor şi veţi porunci elefantului să vă aducă nişte documente la semnat. El vă va da cu tifla, sau cu trompa, il va tromper, cum se zice, ceea ce vă va înfuria peste măsură. Îl veţi trimite pe tigru să-l admonesteze verbal, dar cei doi sunt prieteni buni şi merg deseori la câte o bere împreună. Ceea ce vă recomandăm şi dvs să o faceţi, cu unul dintre animalele care vă mai sunt fidele.

FECIOARĂ (23 august - 22 septembrie). Viața dvs va decurge ca o telenovelă cu întorsături neprevăzute. Astfel, veţi descoperi că Rosaura îl trădează pe Osvaldo cu un anume Remedios, în timp ce Osvaldo se „remediază” şi el la una mică cu Pablo José. Episodul următor ne va arăta că mătușa Tamara nu e soţia unchiului Adriano, ci sora lui, şi nu e femeie, ci bărbat. Cât despre Aurelia Fernanda, nu e nicidecum oale şi ulcele, cum o lăsasem acum trei săptămâni, ci se distrează pe Coasta de Azur cu chipeşul Hermelindo.

BALANȚĂ (23 septembrie - 22 octombrie). Fanteziile - mai mult sau mai puțin erotice - legate de anumiți fotbaliști vi se vor spulbera ca prin farmec după meciul România - Franța. Vor conta rezultatul, jocul, echipa de start, schimbările și, nu în ultimul rând, antrenorul echipei. După meci, veți oscila între cele două alternative de a folosi telecomanda: cea de a schimba canalul și cea de a aduce o corecție fatală ecranului.

SCORPION (23 octombrie - 21 noiembrie). Aici avem două tipuri de horoscop: unul pentru scorpionul-președinte și alta pentru scorpionul normal. Scorpionul-președinte o va arde-n continuare în roșii montane, că de mult nu i-a mai picat și lui vreun comision gras. Scorpionul normal se va perfecționa din punct de vedere șahistic și va da mat folosindu-se de o combinație în care vor intra un nebun în libertate și un pion travestit în „regină”.

SĂGETĂTOR (22 noiembrie - 21 decembrie). Va fi o săptămână a transformărilor pentru dumneavoastră. Luni vă veți transforma în omul-păianjen, marți în omul-puma, miercuri în omul cu masca de fier, joi în omul din Atlantis și așa mai departe. În noaptea de vineri spre sâmbătă veți avea un vis pe care l-au mai avut și alții înainte și acel vis vă va pune, după atâtea metamorfoze, o chestiune identitară: sunteți om sau fluture? Dilema s-ar putea rezolva duminică, uite-așa, dintr-o bătaie de aripă.

CAPRICORN (22 decembrie - 19 ianuarie). Horoscopul dumneavoastră, din păcate, n-a putut fi descifrat până la încheierea ediției, deoarece Neptun și Pluto și-au inversat între ei numerele de la casă. Mai exact, deși Neptun trebuia să fie în casa a treia, iar Pluto în casa a unsprezecea, ei n-au stat cuminți în casele lor, ci s-au dus unul în vizită la celălalt, intersectându-se pe drum. Cei doi s-au bucurat foarte mult de întâlnire și au uitat să mai dea un verdict cu privire la zodia dvs.

VĂRSĂTOR (20 ianuarie - 18 februarie). Banii pe care îi veţi câştiga la pariuri sau la loz în plic îi veţi investi într-o acțiune caritabilă care va avea ca finalitate revitalizarea parțială a băncilor unde aveţi datorii. Cât despre pasiunile care vă macină, ţineţi-le în frâu. Încă România nu e o ţară în care un bărbat să se poată plimba braţ la braţ cu alt bărbat fără ca nimeni din jur să nu se simtă incitat de priveliște. Într-o formă sau alta.

PEȘTI (19 februarie - 20 martie). În zilele de luni și marți veți înota în ape liniștite, scriind pe blog la un horoscop și așteptând ca automatul de cafea să-și ia zborul. Pe la mijlocul săptămânii, sunteți convocat la un film porno, ca spectator deocamdată, nu ca actor. În weekend, Harap-Alb vă va pescui și vă va duce cu el pe planeta Saturn, unde veți petrece împreună câteva momente pe care nu le veți uita.

Antonie de Suroj: Despre bogăție și sărăcie

2011-09-04T16:37:00.002+03:00

Iisus și Tânărul bogat (autor: ?, sec. ?).

În Numele Tatălui și al Fiului şi al Sfântului Duh.
Domnul ne avertizează astăzi cât de dificil este pentru un om bogat să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Înseamnă asta, oare, că Împărăția lui Dumnezeu este deschisă numai celor nevoiași, celor ce sunt săraci material, celor cu totul lipsiți de pe pământ? Nu. Împărăţia lui Dumnezeu este deschisă tuturor celor ce nu sunt robiți de posesiuni. Când citim prima Fericire: Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor, ni se oferă o cheie pentru această zicere: cei săraci cu duhul sunt cei care au înţeles că nu posedă nimic care să fie al lor. Am fost creați ca un act al lui Dumnezeu, dragostea Lui ne-a adus la existență, la viață; Dumnezeu ne-a dăruit comuniunea cu El, la care nu avem nici un „drept”; El ne-a descoperit voia Sa liberă atunci când am fost înfometați și disperați. Tot ce suntem, tot ceea ce posedăm nu este al nostru, în sensul că nu noi ne-am creat și nu noi am creat ceea ce este aparent al nostru - tot ceea ce suntem și tot ce avem este iubire, iubirea lui Dumnezeu şi iubirea de oameni. Și nu putem avea nimic, deoarece totul este un dar, care ne scapă din mâini oridecâteori vrem să spunem: „Este al meu”.
Pe de altă parte, Împărăția lui Dumnezeu este cu adevărat împărăția celor conștienți că sunt bogați în chip nelimitat, deoarece putem primi orice de la iubirea divină şi de la iubirea umană. Suntem bogaţi pentru că nu avem nimic, suntem bogați pentru că ne sunt dăruite toate. Astfel că este greu pentru cineva care îşi închipuie că pe merit este bogat, să participe la acea Împărăție în care toate sunt semne ale iubirii și sunt de neînsușit pentru că sunt primite de la alții; pentru că atunci când spunem că avem ceva care ni s-a dat, fie de Dumnezeu, fie de grija omenească, scădem din misterul iubirii.
În afară de aceasta, deîndată ce ne agățăm de câte ceva, devenim sclavii acelui ceva. Îmi aduc aminte cum, când eram tânăr, un om mi-a spus: Nu înțelegi oare că, în momentul în care ții o monedă de aramă în mână și nu ești gata să deschizi mâna și să-i dai drumul, acea mână e pierdută, nu mai poți folosi o mână și nici chiar corpul tău, deoarece toată atenția ți se concentrează doar asupra modului în care trebuie să procedezi pentru a nu pierde moneda - iar restul e uitat.
Și dacă suntem posesorii unui bănuț de aramă, și dacă ne simțim stăpâni peste alte bunuri - de ordin intelectual, emoțional, material - este irelevant, ceea ce contează e că nu ne mai putem folosi mădularele sau mintea sau inima, nu mai suntem liberi, iar Împărăția lui Dumnezeu este o împărăție a libertăţii.
Și iarăși: cât de dificil este pentru cineva care nu e lipsit de nimic, care a posedat întotdeauna mai mult decât are nevoie, să înțeleagă nevoile altora: sărăcia lor materială, emoțională sau intelectuală sau de orice altă natură. Ni se cere o mare de înţelegere şi simpatie, ni se cere să învăţăm să fim atenţi la mișcările inimilor altor oameni si la nevoile lor materiale pentru a putea răspunde la ele. Este și un proverb: „Sătulul nu crede celui flămând”; și care dintre noi poate spune că este înfometat în toate privințele? Aceasta este și motivul pentru care noi nu înţelegem nevoile altora - ale unora de alții, sau ale celor ce nu fac parte din comunitatea noastră.
Să reflectăm la aceasta: că sărăcia nu înseamnă deposedare, sărăcia înseamnă libertate de înrobitoarea iluzie că suntem originali, că am creat tot ceea ce suntem și avem. Și înseamnă și eliberare de robia celor ce ni s-au dat de către Dumnezeu, spre a deveni casnici ai Săi și chivernisitori ai bunurilor pe care El ni le-a încredințat.
Să cugetăm astfel; iar dacă am învăţa aceasta, dacă vom învăța ceea ce Sfântul Pavel a spus, că şi în belşug şi în lipsă (Filipeni IV, 12) el este la fel de bogat pentru că bogăția lui este în dragostea lui Dumnezeu și a oamenilor pentru el - atunci vom fi capabili, fie că avem sau nu avuții materiale, să ne eliberăm de ele şi să dobândim Împărăția lui Dumnezeu, care este o împărăție a iubirii reciproce, a solidarității reciproce, a compasiunii unuia față de celălalt, a dăruirii libere către ceilalți a celor pe care le-am primit de la ceilalți. Amin.

traducere și adaptare: radugo, după textul rusesc și traducerea în engleză

din însemnările timpurii ale doctorului Frankenstein

2011-09-03T13:30:00.000+03:00

Manuscris, sec. XI.

Victor Frankenstein - supranumit Doctorul

încă din pântecele mamei sale, deoarece mai înainte

de concepere maică-sa purta bisturie

în loc de cercei și o oarecare medicație

pe bază de fenoli avea să-i impregneze până-n măduvă

progenitura - făcuse calcule asupra

logaritmilor coniferi și testase necromanția

pe subiecții cunoscători în domeniu,

cei ce la acea vreme se ocupau

și cu grădinăritul. Astăzi misiunea sa a fost preluată

papistășimea științificilor de toate felurile,

mai convinsă ca niciodată de puterea credinței,

așa cum arată sura încă ascunsă

a șeicului Albert Einstein. Închei această paranteză

fără să pun paranteza, fiindcă nu e nici o paranteză aici,

paranteza e ceva care încă nu s-a

creat până acum, paranteza e ceva care de-abia

urmează. Și iată cele patru

schițe de tinerețe găsite în anticamera doctorului, ca mărturii

meteorologice cu privire la monstru.

(i) Omul-paranteză

Omul-paranteză este compus din trei straturi:
- paranteză rotundă;
- paranteză pătrată;
- acoladă.
El mai are, pe lângă acestea, și calitatea de om, dar, datorită faptului că ea este parantetică, nu se ia în considerare.
El este înăuntrul lumii.
El este în afara lumii.
Pe lângă acest caracter duplicitar, omul-paranteză mai prezintă paradoxul că, atunci când contextul e defavorabil, el devine brusc om-context, în timp ce, dacă se nimerește într-un context favorabil, omul paranteză revine la starea ontologică inițială.
Omului-paranteză nu i se pot atribui (perechile de) epitete gen: prieten-dușman, neaoș-venetic, existent-inexistent, adevărat-iluzoriu, atât de necesare existenței statistice a lumii.
Principala calitate a omului-paranteză stă însă în antinomia sa cu omul-context, cea de mai sus. Ea atrage după sine, desigur, crearea unui nou om-paranteză.
Principalul său defect este stratificarea întreită de care amintii și care-i permite să se refugieze îndărătul unei carapace.

(ii) Ce-i cu mizeria și dezordinea asta, tuna și fulgera leopardul Leopold

Ce-i cu mizeria și dezordinea asta,
Tuna și fulgera leopardul Leopold.
Nu-mi mai suport amantul și nevasta
Și nici destrăbălatu-le imbold.

E-o hărmălaie și o lipsă de măsură
Și-o neglijare de convenție socială,
De parc-am fi pe-a nourilor șură,
Nemaitrăind în jungla cea reală.

Ghepardul umblă lelea, zăbăuc,
Monarcul cu vițeii stă la cioace,
Iar tigrul doarme beat în cuib de cuc:
Vai ție, pace între dobitoace.

Și Leopold a zis:
„Să fie lege”.
Și n-a fost lege.

Și Leopold a zis:
„Să se facă o unealtă care să uneltească împotriva anarhiei”.
Și n-a fost așa.

Și Leopold a zis:
„Să fie despărțitură între leu și vițel”.
Și n-a fost așa.

Și Leopold a zis:
„Să se facă din copii, eprubete”.
Și n-a fost așa.

Și Leopold a zis:
„Să facă nevastă-mea, căprioara, curățenie”.
Și n-a fost așa.

Și Leopold a zis:
„Să facem o parohie în junglă”.
Și n-a fost așa.

Văzând, dar, că toate sunt rele foarte,
a șaptea oară Leopold n-a mai zis nimica,
ci s-a odihnit de toate câte zisese
mai înainte.

(iii) Asupra rațiunilor necromanției

Mă voi folosi de misterul uciderii celor 42 de copii de către Elisei (IV Regi 2, 24) și de cel al chemării spiritului lui Samuel de către vrăjitoarea al cărei nume nu-l mai țin minte.
În înțeles vulgar, duhul lui Ilie (al lui Ilie fiind duhul lui Elisei) spune: „Nu mai faceți copii morți. Și, în general, încetați să mai faceți copii în drumul către Bethel”.
În înțeles vulgar, duhul lui Samuel spune: „Viu este Dumnezeu. Nu mai prigoniți copiii în drumul către Bethel”.
Iar acum voi cerceta aceste răspunsuri primite de la duhuri.
Duhul lui Ilie va să vină, duhul lui Samuel a fost. Ca atare, drumul e de la Samuel, care e-n moarte, la Ilie, care e-n viață, ăsta e drumul către Bethel. Ce-i unește capetele este interdicția, ce-i desparte e pragul morții.
Deși nu sunt pentru lagărele de concentrare, ci, mai curând, pentru cele de deconcentrare, trebuie să spun că acest fel de a-ți băga nasul în vasul ales și a spune Duhului: „pleșuvule”, tu, un călugăr de oraș nedus la biserică, păros la trup și chelbos la minte, e un obicei jidovesc de a huli ce pe mine nici măcar nu mă miră.
Sigur, iudeii au avut și părți bune. Au inventat holocaustul, spre a-și ispăși păcatele; apoi l-au reinventat, spre a se absolvi de propria mântuire, depășind astfel această neplăcută dihotomie soteriologică.

(iv) Bila psihopompă (Fișă de observație)

Bila psihopompă are un diametru ce oscilează între infinitul mare și infinitul mic.
Bila psihopompă este purtătoare de rațiune, dar nu și de cuget.
Bila psihopompă este purtătoare de suflet, dar incapabilă de memorie.
Bila psihopompă este purtătoare de voință, dar strâmbă din nas la orice.
Bila psihopompă doboară ca pe niște popice toate crucile cimitirelor lumii.
Bila psihopompă este jucăria preferată a lui Antihrist.
Bila psihopompă este je m'en fous pastila lui Adolf Hitler, mănușa lui Harry Truman, vezica lui I. V. Stalin.
Bila psihopompă este ținta unică a tacului Marelui Înșelător.
Moarte a grației, negație a negației, neant al abnegației, bila psihopompă este lumea mică din care emană lumea.
Funcțiuni: spațiu liber. Rol cognitiv: idem. A se folosi la artefacerea contracțiilor monstrului.

Această însăilare de aberații datează, nu știu, de acum cincisprezece ani, din secolul XX, în orice caz. M-am bănuit de plagiat la (ii) și încă mă mai bănuiesc și-acum. Mi s-a părut mereu că ultima strofă o știu de undeva, de altundeva, fără legătură cu Scriptura. Sper să fie doar un... déjà-lu.

Zboară vecinic, îngânându-l

2011-08-30T14:13:00.012+03:00

♪ ...mă cheamă Ovidiu, am 15 ani și în seara asta voi interpreta D.s.d.c. pe versurile lui M.E...
Ovidiu la Ipotești, întâi iulie, sau poate 2 sau 3, într-un concurs folk în care n-a luat nici un premiu, deși a fost de departe cel mai bun! preferințele juriului au mers pe lălăieli, smiorcăieli, văicăreli obosite gen Și totuși există iubire.

♪ iată și o tratare mai rockărească: deși mă pretind un connaisseur al rockului de pe vremea lui Ceașcă nu-mi amintesc de trupa Dinamic Grup, care cântă aici... nici pe net nu e de găsit; aș paria (da nu pe mai mult de o bere) că e o formație din Cluj, anul 1980±3:

mișto bateria.

♪ nu mă pot abține să nu linkuiesc și la celebrul vânturilă, vălurilă al celor de la Pro Musica și la un interviu mai năstrușnic al vocalistului de atunci, Tic Petroșel:
MM: Unde găseşti graniţa dintre poezia pură şi patetism?
TP: Sunt doi termeni care se pot alătura cu foarte mare greutate şi cu forţa, până la urmă. Poezia pură este la Homer, iar patetismul îl văd la Patapievici. Eu n-aş lega nici măcar forţat patetismul cu poezia.
MM: Cu poezia de niciun fel?
TP: Fii atentă, poezia pură… Să-ţi dau exemplu de poezie cristal… Mopete, al lui Ivănescu… uite poezie pură, Mopete îşi plimba câinele de aer. Pe timpul lui Ceauşescu, Ivănescu scria despre un personaj, Mopete, care ieşea pe stradă şi îşi plimba câinele de aer. De ce? Ca să enerveze Securitatea, proletcultismul. Poezia pură este…
MM: Poezia care te face să tresari, faţă de poezia despre care zici că e… prea dulce.
TP: Fii atentă: “Femeie, deci fereastră, mânecă sunând aşii prin care se aruncă râzând sinucigaşii”. Ştii a cui este?
MM: Nu.
TP: A lui Dinescu, din Teroarea bunului simţ. Asta e poezie. Pe Dinescu, nu ştiu, îl iubesc şi nu-l iubesc; da-l iubesc, e băiat frumos, poet frumos, iar poezia pură se leagă şi de poetul frumos. Şi de Stănescu. Stănescu a fost poetul frumos, a fost Făt-Frumosul poeziei pure. Da mă, uite mă… Stănescu e poezia pură românească. Stănescu spune aşa, că omul are cinci degete pentru a putea prinde absolutul din lucruri. Deci nu mă mai interesează nimic dupa asta, înţelegi?
MM: Foarte tare!
TP: Super tare Stănescu.

Borges: O nouă negare a timpului (A)

2011-08-24T18:01:00.013+03:00

Jorge Luis Borges la vârsta de trei ani

Vor mir war keine Zeit, nach mir wird keine seyn.

Mit mir gebiert sie sich, mit mir geht sie auch ein.

Daniel von Czepko: Sexcenta monodisticha sapientum, iii. (1655).

Notă preliminară

Publicată la mijlocul secolului al XVIII-lea, această refutație (sau cum s-o numi ea) ar fi sfârşit în notele bibliografice ale lui Hume şi, probabil, ar fi meritat un rând din Huxley sau Kemp Smith. Publicată în 1947, după Bergson, este o anacronică reductio ad absurdum a unui sistem preterit sau, mai rău, artificiul debil al unui argentinian pierdut în metafizică. Ambele ipoteze sunt plauzibile şi probabil adevărate; pentru a le corecta, nu pot promite, în schimbul dialecticii mele rudimentare, o concluzie nemaiîntâlnită. Teza pe care o propag e la fel de veche ca săgeata lui Zenon sau carul regelui grec din Milinda Pañha; noutatea, dacă există, este că aplic scopului meu instrumentul clasic al lui Berkeley. Şi el şi continuatorul său David Hume abundă în paragrafe care contravin tezei mele sau o exclud; cu toate acestea, cred că am dedus consecinţa inevitabilă a doctrinei lor.
Primul articol (A) este din 1944 şi a apărut în numărul 115 al revistei Sur; al doilea, din 1946, este o revizuire a primului. În mod deliberat, n-am făcut din cele două unul singur, pentru că ştiam că lectura a două texte similare poate înlesni înţelegerea unui subiect indocil.
Un cuvânt despre titlu. Nu-mi e necunoscut că el e un exemplu din acel monstru numit de logicieni contradictio in adjecto, pentru că a spune despre o tăgăduire a timpului că este nouă (sau veche) înseamnă a-i atribui un predicat de natură temporală, ce instaurează noţiunea pe care subiectul vrea să o distrugă. Îl las fără reţinere, fiindcă prin această glumă facilă pot proba că nu exagerez importanța acestor jocuri verbale. În plus, aşa de saturată şi animată de timp este limba noastră, încât se prea poate ca în aceste fişe să nu fie vreo propoziţie care să nu-l solicite sau să nu-l invoce în vreun fel.
Dedic aceste exerciţii înaintaşului meu Juan Crisóstomo Lafinur (1797-1824), care a lăsat literelor argentine câţiva endecasilabi memorabili şi a încercat să reformeze învățarea filosofiei, purificând-o de umbrele teologice şi expunând de la catedră principiile lui Locke şi Condillac. A murit în exil; a prins, ca toată lumea, vremuri rele în care să trăiască. [1]

J.L.B.

Buenos Aires, 23.12.1946.

A

I

În decursul unei vieţi dedicate literelor şi (câteodată) perplexității metafizice, am întrevăzut sau prevăzut o contestare a timpului, în care însumi nu cred, dar care mă vizita de obicei nopțile şi în crepusculi obosiți, cu iluzoria, cu iluzoria forță a axiomei. Această contestare se găsește într-un fel sau altul în toate cărțile mele: o prefigurau poemele Inscripción en cualquier sepulcro și El truco, din a mea Fervor de Buenos Aires (1923); o declarau anumite pagini din Evaristo Carriego (1930) şi o povestea Sentirse en muerte, pe care o voi transcrie mai încolo. Nici unul din textele enumerate nu mă satisface, nici măcar penultimul, mai mult patetic și divinatoriu decât demonstrativ și rațiocinatoriu. Pe toate acestea voi încerca să întemeiez scrierea de față.
Două argumente m-au oferit acestei negări: idealismul lui Berkeley și principiul indiscernabililor, al lui Leibniz.
Berkeley (Principles of Human Knowledge, 3) observa: „Toţi admitem că nici gândurile noastre, nici pasiunile noastre, nici ideile pe care ni le formează imaginația, nu există fără minte. Nu mai puţin clar pentru mine e că senzații diverse, idei imprimate în simțuri, în orice mod s-ar combina (id est, oricare ar fi obiectul pe care îl formează), nu pot exista decât într-o minte care le percepe ... Afirm că această masă există, adică o văd şi o simt. Dacă, fiind în afara ei, aș zice acelaşi lucru, aș vrea doar să spun că, dacă aș fi aici, aș percepe-o, sau că o percepe vreun alt spirit. A vorbi despre existenţa absolută a celor neînsufleţite, fără legătură cu cel care le percepe sau nu, e pentru mine nebunie. Pentru ele, esse es percipi, e imposibil ca ele să existe în afara minţilor care le percep.” În paragraful 23 a adăugat, anticipând obiecțiile: „Însă veți zice că nu-i nimic mai simplu decât a imagina copaci pe un câmp sau cărţi într-o bibliotecă, fără ca nimeni din deaproape să le perceapă. Într-adevăr, nimic mai simplu. Dar vă întreb: ce-ați face fără să formați în minte anumite idei pe care să le numiți cărţi sau copaci şi să omiteți în acelaşi timp ideea de cineva care la percepe? Înșivă, între timp, nu ați gândi? Nu neg că mintea ar fi capabilă să-și imagineze idei; neg că obiectele pot exista în afara minţii”. Într-un alt paragraf, numărul 6, deja declarase: „Există adevăruri atât de clare că pentru a le vedea ajunge să deschidem ochii. Unul din ele este adevărul important că întreg crângul cerului şi podoabele pământului - toate corpurile ce compun puternica alcătuire a universului - nu există în afara unei minți; nu sunt decât dacă sunt percepute; nu există de nu sunt gândite, sau există doar în mintea unui Spirit veșnic”.
Aceasta este, în cuvintele inventatorului ei, doctrina idealistă. E uşor să o înţelegi; e dificil să gândești înlăuntrul frontierelor sale. Schopenhauer însuşi, atunci când o expune, comite neglijențe culpabile. În primele rânduri ale primei cărți din Welt als Wille und Vorstellung - anul 1819 - formula această declaraţie care-l face creditor către nepieritoarea perplexitate a tuturor oamenilor: „Lumea este reprezentarea mea. Omul care a mărturisit acest adevăr știe cu claritate că nu cunoaşte vreun soare sau vreun pământ, ci numai niște ochi care văd un soare şi o mână care simte atingerea pământului”. Așadar, pentru idealistul Schopenhauer ochii şi mâna omului sunt mai puțin iluzorii și aparente ca pământul şi soarele. În 1844 a publicat un volum complementar. În primul său capitol își redescoperă şi agravează vechea eroare: definește universul ca un fenomen cerebral şi distinge între „lumea din cap” și „lumea din afara capului” (die Welt im Kopf vs die Welt außer dem Kopf - n. tr.). Berkeley, fără ocol, îi spunea lui Philonous în 1713: „Creierul despre care vorbești, fiind ceva sensibil, există numai în minte. Vreau să ştiu dacă ți se pare rezonabilă conjectura că o idee sau un lucru din minte le prilejuiește pe toate celelalte. Dacă da, cum explici originea acestei idei primare în creier?” Dualismul sau cerebrismul lui Schopenhauer poate fi contrapus doar monismului lui Spiller. Acesta (The Mind of Man, capitolul VIII, 1902) susţine că retina si suprafata cutanee invocate pentru a explica văzul și simțul tactil sunt, la rândul-le, două sisteme tactile şi vizuale, iar camera pe care o vedem („obiectivă”) nu este mare decât cea imaginată („cerebrală”) şi nu o conţine, deoarece sunt două sisteme vizuale separate. Berkeley (Principles of Human Knowledge, 10, 116) nega și el calităţile primare - soliditatea şi extensiunea lucrurilor - şi spaţiul absolut.
Berkeley afirma existența continuă a obiectelor, de vreme ce dacă un individ nu le percepe, le percepe Dumnezeu; Hume, mai logic, o nega (Treatise of Human Nature, I, 4, 2); Berkeley, afirma identitatea personală, „pentru că eu nu sunt doar ideile mele, ci altceva: un principiu activ şi cugetător” (Dialogues, 3); Hume, scepticul, o respingea şi făcea din fiecare om „o colecție sau un mănunchi de percepţii, care se succed una după alta cu o rapiditate de neconceput” (op. cit, I, 4, 6). Ambii afirmă timpul: pentru Berkeley, el este „o succesiune de idei care curg uniform şi la care toate ființele participă” (Principles of Human Knowledge, 98); pentru Hume, „o succesiune de momente indivizibile” (op. cit, I, 2, 2).
Am acumulat transcrieri ale apologeților idealismului, am făcut risipă de pasajele lor canonice, am devenit iterativ şi explicit, l-am cenzurat pe Schopenhauer (nu fără ingratitudine) astfel încât cititorul să pătrundă în această instabilă lume mentală. O lume a impresiilor evanescente; o lume fără materie sau spirit, nici obiectivă, nici subiectivă; o lume fără arhitectura ideală a spațiului; o lume făcută de timp, de timpul absolut uniform al Principiilor; un labirint neobosit, un haos, un vis. La această dezagregare aproape perfectă a ajuns David Hume.
Admițând argumentul idealist, am înţeles că este posibil - poate inevitabil - să merg mai departe. Hume nu ne permite să vorbim despre forma lunii sau culoarea ei: forma și culoarea sunt luna; nu putem vorbi nici despre percepțiile minții, deoarece mintea nu este altceva decât o serie de percepții. Cartezianul cuget, deci exist este invalidat; a spune cuget înseamnă a postula eul, a cere cauza; Lichtenberg, în secolul al optsprezecelea, a sugerat ca, în loc de cuget, să spunem impersonal cugetă, cum am spune tună sau fulgeră. Repet: nu există îndărătul chipurilor vreun eu secret, care guvernează actele noastre și care primește impresii; suntem doar seria acestor acte imaginare și impresii vagante. Seria? Odată negate spirit și materie, care sunt continuități, odată negat și spațiul, nu știu ce drept mai avem la această continuitate care este timpul. Imaginaţi-vă un prezent oarecare. Într-o noapte pe Mississippi, Huckleberry Finn se trezește: pluta, pierdută în semiîntuneric, alunecă la vale; e poate un pic rece. Huckleberry Finn recunoaşte sunetul blând neobosit al apei; deschide cu neglijență ochii; vede un număr vag de stele, vede o linie neclară, care sunt arborii; apoi se cufundă iarăși în somn imemorabil ca într-o apă întunecată. [2] Metafizica idealistă declară că adăugarea, la aceste percepții, a unei substanțe materiale (obiectul) şi a unei substanţe spirituale (subiectul) este riscantă şi inutilă; eu zic că nu e mai puțin ilogic să crezi că ele sunt termenii unei serii al cărui început este la fel de inconceptibil ca sfârșitul. A lega de râu și de țărmul percepute de Huck noțiunea de alt râu susținut de alt țărm, a lega altă percepție de această rețea imediată de percepții este, pentru idealism, fără temei; pentru mine, este la fel de nejustificată exactitatea cronologică: faptul, de exemplu, că cele de mai sus s-au întâmplat în noaptea de 7 iunie 1849, între patru și zece şi patru și unsprezece. Cu alte cuvinte: neg, cu argumentele idealismului, vasta serie temporală pe care idealismul o admite. Hume a negat existența spaţiului absolut, în care fiecare îşi are locul său; eu o neg pe cea a timpului unic, în care se înlănțuie toate faptele. A nega coexistența nu e mai puțin dificil decât a nega succesiunea.
Neg de un număr crescând de ori succesivul; neg de un număr crescând de ori și contemporanul. Îndrăgostitul care cugetă că „în timp ce eu eram atât de fericit, gândind la fidelitatea dragostei mele, ea mă înșela”, greșește: dacă fiecare stadiu al vieții este absolut, fericirea nu a fost contemporană cu trădarea; descoperirea trădării este un alt stadiu, incapabil să modifice „anteriorul”, chiar dacă nu în felul în care și-l amintește. Nenorocirea de azi nu este mai reală decât bucuria trecută. Voi căuta un exemplu mai concret. La începutul lui august 1824, căpitanul Isidoro Suárez, la cârma escadronului husarilor peruvieni, decidea victoria lui Junín; la începutul lui august 1824, De Quincey publică o diatribă împotriva Wilhelm Meisters Lehrjahre; astfel de fapte n-au fost contemporane (acum sunt), de vreme ce doi oameni au murit - unul în orașul Montevideo, celălalt în Edinburgh - fără să ştie nimic unul despre celălalt... Fiecare moment este autonom. Nici răzbunarea, nici iertarea, nici închisorea și nici măcar uitarea nu poate modifica invulnerabilul trecut. Nu-mi par deșarte speranța și teama, ce întotdeauna se referă la evenimente viitoare; şi anume la faptele ce nu ni s-au întâmplat nouă, celor ce suntem minuțiosul prezent. Îmi spun că prezentul, acel specious present al psihologilor, durează între o secundă şi o minusculă fracţiune de secundă, la fel ca istoria universului. Mai degrabă nu există atâta istorie, cum nu există nici atâta viaţă a unui om; nu există nici măcar una din nopţile lui: există fiecare moment în care trăim și nu imaginarul său conjunct. Universul, suma tuturor faptelor, este o colecție nu mai puţin ideală decât cea a tuturor cailor pe care Shakespeare i-a visat - unul? mai mulți? nici unul? - între 1592 şi 1594. Adaug: dacă timpul este un proces mental, cum îl pot împărtăși mii de oameni, sau fie și doi oameni diferiți?
Argumentul paragrafelor anterioare, întrerupt şi împiedicat de exemple, poate părea complicat. Voi căuta o metodă mai directă. Să considerăm o viață în care decursul repetiţiilor abundă: a mea, de exemplu. Nu pășesc în Recoleta, fără a-mi aminti că acolo sunt îngropați tatăl meu, bunicii mei şi străbunicii, aşa cum și eu voi fi; apoi îmi amintesc că mi-am amintit de nenumărate ori același lucru; nu pot merge prin suburbii, în singurătatea nopții, fără să cuget că noaptea ne place fiindcă suprimă detaliile inactive [los ociosos detalles], la fel ca memoria; nu pot plânge pierderea unei iubiri sau a unei prietenii, fără a medita că pierd doar ceea ce am avut; și de fiecare dată când trec printr-o periferie din sud, mă gândesc la tine, Helena; de fiecare dată trag pe nări miros de eucalipt, mă gândesc la Adrogué cel din copilăria mea; de fiecare dată când îmi amintesc fragmentul 91 din Heraclit: [ποταμῷ γὰρ οὐκ ἔστιν ἐμϐῆναι δὶς τῷ αὐτῷ], admir dexteritatea sa dialectică, pentru că uşurinţa cu care acceptăm primul sens („Râul este altul”) ni-l aduce clandestin pe al doilea („Sunt altul”) și ne dă iluzia de a-l fi inventat; de fiecare dată când aud un germanofil vituperând idișul, reflectez că idiş este, mai înainte de toate, un dialect german, doar maculat de limba Duhului Sfânt. Aceste tautologii (şi altele despre care tac) sunt viaţa mea întreagă. Desigur, imprecis repetate; există diferenţe de accent, temperatură, lumină, stare fiziologică generală. Bănuiesc, totuși, că numărul de variații circumstanțiale nu e infinit: putem postula, în mintea unui individ (sau în cele ale două persoane care se ignoră, dar în care operează acelaşi proces), două momente egale. Postulând această egalitate, trebuie să ne întrebăm: Aceste momente identice nu sunt unul și același? Oare nu e suficient un singur cuvânt repetat ca să perturbe şi să deruteze seria timpului? Cei ce stăruie cu pasiune asupra unui rând din Shakespeare nu sunt, literalmente, Shakespeare?
Nu cunosc încă etica sistemului pe care vi l-am descris. Nu ştiu dacă există. Al cincilea paragraf din al patrulea capitol al tratatului Sanhedrín al Mişna declară că, pentru dreptatea lui Dumnezeu, cel ce ucide un singur om, distruge lumea [
לפיכך נברא אדם יחידי בעולם, ללמד שכל המאבד נפש אחת, מעלים עליו כאילו איבד עולם מלא; וכל
.המקיים נפש אחת, מעלים עליו כאילו קיים עולם מלא
]; dacă nu există pluralitate, cel ce anihilează toţi oamenii nu va fi mai vinovat decât primitivul și solitarul Cain, - varianta ortodoxă -, nici mai universal în distrugere - variantă (posibil) magică. Înţeleg că așa este. Dezastre generale zgomotoase - incendii, războaie, epidemii - sunt o durere unică, iluzoriu multiplicată de multe oglinzi. Astfel vede Bernard Shaw (Guide to Socialism, 86): „Ceea ce poți suferi este toată suferința de pe pământ. Dacă mori de foame, suferi de toată foamea care a fost sau o să fie. Dacă zece mii de persoane ar muri cu tine, participarea lor la soarta ta nu te face de o mie de ori mai flămând, nici nu va înmulți cu zece mii timpul cât agonizezi. Nu te lăsa copleșit de suma oribilă a suferințelor umane, o astfel de sumă nu poate exista. Nici sărăcia, nici durerea nu sunt cumulative”. [What you yourself can suffer is the utmost that can be suffered on earth. If you starve to death, you experience all the starvation that ever has been or ever can be. If ten thousand other women starve to death with you, their suffering is not increased by a single pang: their share in your fate does not make you ten thousand times as hungry, nor prolong your suffering ten thousand times. Therefore do not be oppressed by "the frightful sum of human suffering"; there is no sum....Poverty and pain are not cumulative.] Cf. și The Problem of Pain, VII, C. S. Lewis.
Lucreţiu (De rerum natura, I, 830) atribuite lui Anaxagora doctrina că aurul constă din particule de aur; focul, din scântei; osul, din oscioare imperceptibile. Josiah Royce, probabil influenţat de Sfântul Augustin, gândește că timpul e alcătuit din timp şi că „orice prezent în ceea ce se întâmplă este și o succesiune” (The World and the Individual, II, 139). Propunerea este compatibilă cu această lucrare.

II

Orice limbă este de natură secvențială, nu este în stare să rezoneze veşnicul, atemporalul. Cei care au urmărit cu neplăcere raţionamentul de mai sus, poate vor prefera această pagină din 1928. Am menţionat-o deja; este povestirea intitulată A te simți în moarte:

„Doresc să înregistrez aici o experienţă pe care am avut-o într-o noapte, în urmă cu câteva zile: un fleac prea evanescent şi extatic pentru ca să-l pot numi aventură; prea nerezonabil și sentimentale pentru a-l numi gând. Este vorba despre o scenă și despre un cuvânt: cuvânt spus de mine de multe ori înainte, dar fără să fi fost trăit de eul meu până atunci cu deplină convingere. Trec la depănarea istoriei, cu accidentele de timp şi de loc ce au însoțit-o.
Mi-o amintesc astfel. În după-amiaza care a precedat noaptea cu pricina, am fost la Barracas: o localitate pe care nu o vizitam de obicei şi care se află la o distanță apreciabilă de cele pe care le-am străbătut mai târziu, ceea ce conferă acelei zile o senzație ciudată. În seara aceea nu aveam nimic de făcut. Cum era senin, după ce am mâncat, am ieşit să mă plimb, lăsându-mă în voia amintirilor. N-am vrut să fixez un țel al plimbării mele; am încercat să las o latitudine maximă de probabilități pentru a nu secătui expectativa cu anticiparea obligatorie a uneia singure dintre ele. Am realizat pe cât mi-a stat în putință, fără să izbutesc însă prea bine, ceea ce se cheamă o plimbare în voia soartei; am acceptat, fără altă prejudecată conştientă decât aceea de a ocoli bulevardele sau străzile largi, cele mai obscure invitaţii ale întâmplării. Cu toate acestea, un soi de gravitaţie familiară mi-a îndreptat pașii spre anumite cartiere, de al căror nume vreau întotdeauna să-mi amintesc şi care-mi trezesc în suflet un mare respect. Nu vreau să numesc prin aceasta cartierul meu, spațiul precis delimitat al copilăriei mele, ci împrejurimile sale misterioase: hotar pe care-l stăpâneam în întregime în cuvinte, dar mai puţin în realitate, vecin şi mitologic în același timp. Reversul cunoscutului, partea din spate, sunt pentru mine străzi penultime, aproape la fel de complet ignorate ca fundația îngropată în pământ a casei noastre sau ca scheletul nostru invizibil. După atâta mers, m-am pomenit în colțul unei străzi. Am tras adânc în piept aerul nopții, într-un răgaz de odihnă senină ce mă predispunea la meditație. Priveliștea, deloc complicată, ce-i drept, părea simplificată din pricina stării mele de oboseală. Din pricina caracterului ei extrem de tipic, devenea ireală. Era o stradă cu case micuțe și chiar dacă prima impresie pe care o producea era de sărăcie, a doua impresie era neîndoielnic de fericire. Era unul din lucrurile cele mai sărace şi cele mai drăguțe: nici o casa nu se însuflețea spre stradă; smochinul își întindea umbra peste trotuarul din colț; micile porți - mai înalte totuși decât liniile alungite ale zidurilor - păreau lucrate în aceeaşi substanţă infinită a nopţii. Drumul de vite era taluzat chiar în marginea străzii, iar strada era o uliță din lut elementar, lut american încă necucerit. În fund, o ulicioară de țară se pierdea într-o surpătură, spre Maldonado. Peste pământul tulbure şi haotic, un gard roșcat părea hotărât să nu găzduiască lumina lunii, ci să răspândească lumina lui interioară. Nu există un chip mai potrivit de a numi gingășia decât această culoare roșcată.
Am rămas cu ochii pironiți la acea simplitate. M-am gândit, cu siguranță cu glas tare: Această clipă este aceeaşi de acum treizeci de ani ... Am presupus această dată: o epocă recentă în alte ţări, dar îndepărtată în acest colț schimbător de lume. Mi s-a părut că aud trilul unei păsări și am simțit pentru el o mică undă de duioșie, de mărimea unei păsări; dar cel mai sigur lucru pe care mi-l amintesc este că, în această vertiginoasă tăcere, nu exista nici un alt zgomot decât acela, tot impersonal, al greierilor. Gândul comod Sunt în anul o mie opt sute și ceva a încetat să fie doar câteva cuvinte aproximative și a dobândit profunzimea realității. M-am simțit mort, m-am simțit o ființă care percepe abstract lume: nedefinită teamă pătrunsă de știință, care este cea mai fertilă claritate a metafizicii. Nu am crezut, în nici un caz, că am trecut dincolo de prezumtivele ape ale Timpului; mai curând m-am suspectat că sunt posesorul înțelesului reticent sau absent al acelui cuvânt de neconceput: eternitate. Abia mai târziu am izbutit să definesc această închipuire.
O scriu acuma în felul următor: Această pură reprezentare de fapte omogene - noaptea de o mare seninătate, atmosfera curată, mireasma provincială de caprifoi, lutul fundamental - nu este doar identică aceleia care s-a petrecut în acest colț de stradă cu atâția ani în urmă; este, fără asemănări, nici repetiții, aceeași. Timpul, dacă putem intui această identitate, este o iluzie: indiferenţa şi inseparabilitatea unui moment de aparentul său ieri şi a altuia de aparentul său azi sunt de ajuns pentru a-l dezintegra.
Este evident că numărul unor asemenea momente nu este infinit. Elementele - suferința fizică și plăcerea fizică, apropierea de vis, audiția unei piese muzicale, intensitatea extremă și plictisul total, sunt și mai impersonale. Trag cu anticipație această concluzie: viața este prea săracă pentru a nu fi în același timp nemuritoare. Dar nici măcar nu avem siguranța sărăciei noastre, dat fiind că timpul, uşor de respins sub acest aspect senzitiv, nu este tot astfel sub aspect intelectual, de a cărui esenţă pare inseparabil conceptul de succesiune. Nu va rămâne, prin urmare, altceva decât o anecdotă emoțională din ideea întrezărită atunci, iar mărturisita nehotărâre a acestei file reține momentul adevărat de extaz şi aluzia posibilă la eternitate pe care mi le-a dăruit această noapte, care nu a fost deloc zgârcită cu mine.”
[traducere Andrei Ionescu, în: Jorge Luis Borges, Opere. Volumul întâi, editura Univers, București, fără datare!, pp. 193-195]

[1] Nu există expoziţie budistă care să nu menţioneze Milinda Pañha, lucrare apologetică din secolul al doilea, care istoriseşte o dezbatere ai cărei parteneri sunt regele Bactriei, Menandru, şi călugărul Nagasena. Acesta din urmă cugetă că, aşa cum carul regelui nu e nici roţile, nici coşul, nici osia, nici hăţurile, nici jugul, tot astfel nici omul nu e materia, forma, impresiile, ideile, instinctele sau conştiinţa. Nu e o combinaţie a acestor părţi şi nu există în afară de ele... La capătul unei controverse de mai multe zile, Menandru (Milinda) este convertit la credinţa budistă.
Milinda Pañha a fost tradusă în engleză de Rhys Davids (Oxford, 1890, 1894).
[2] Pentru comoditatea cititorului am ales un moment între două vise, unul moment literar, nu istoric. Dacă cineva mă suspectează de vreo păcăleală, poate intercala un alt exemplu, din viața sa, dacă dorește.

Exceptând povestirea Sentirse a muerte, traducerea e realizată de radugo & googletranslate după textul de aici: link.
În curând, partea B!
A, și încă ceva. Dacă vreun eventual cititor are vreo sugestie în privința termenului refutación - pe care am încercat să-l redau prin „tăgăduire”, „contestare”, „negare” și, mai puțin, prin „refutație” - i-aș fi recunoscător dacă mi-ar comunica. Nu veniți însă cu „combatere” sau „respingere”, că nu primesc.

noi întâmplări cu Scufy, Lupy și Martinez

2011-08-22T16:03:00.026+03:00

De trei luni de zile, Lupul din povestea Scufiţei roşii stătea încuiat în camera lui, cu căştile la urechi, ascultând AC/DC şi privind pe geam melancolic.
„Până la urmă, şi moartea lui Bon Scott a folosit la ceva. Back in Black e cel mai bun album al lor. Părerea mea”, îşi spunea el, chițăind în stilul lui Brian Johnson: Don't you struggle / Don't you fight şi aşa mai departe.
Nici nu dete Angus Young să-și încheie soloul, că mama Lupului, plină de nervi, își făcu apariția în pragul ușii, înarmată cu o mătură şi strigând:
- Nu mai ieşi şi tu din bârlog? Hibernezi în mijlocul verii? Stai câtu-i ziulica de mare ca o vădană și te uiţi pe pereţi.
- Pardon, pe fereastră.
- Te pomeneşti că-i fi şi tu vreun kikihomori.
- Hikikomori. Şi dacă-aş fi?
- Cum „și dacă”? Ești personaj în poveste, deci ai o responsabilitate. Hai, ieşi în pădure, că te aşteaptă fata la intersecţie.
- Puţin îmi pasă.
- Ştii ce? Am de făcut curăţenie prin cameră aşa încât ar fi mai bine să te cari. Dacă nu, uite ce te-aşteaptă, şi începu să-i ardă Lupului nişte măturoaie pe spinare.
Neputincios în fața furiei materne, pașnicul lup părăsi bârlogul și o luă pe potecuţă, pentru obişnuita întâlnire cu Scufiţa roşie.
Pe drum însă, îl apucă somnul şi se culcă la marginea unei poieniţe. Se visă pe sine culcat în acea poieniță, dormind sub o ploaie liniștită de flori de cireş şi petece de hârtie albe. O zână bună flutura în vânt plete castanii și râdea fără sunet, scoţând la iveală dinţi de vampir.
„E un vis mut. Nu înţeleg nimic”, gândi Lupul şi scrise cu degetul în aer: „De ce te hlizești aşa la mine? Dacă nu sunt indiscret.”
Zâna cea bună scoase din sân o carioca şi îi răspunse pe unul din petecele picate din cer:
„Eşti descheiat la şliţ, prostuţ mic”.
„Mă doare-n cot, deşteptuţă mare”, completă şi Lupul una din file şi, dezbrăcându-se sfidător, se aruncă în lac să facă o baie.
Zâna cea bună îşi chemă cele o mie de surate, care, râzând și ele, făceau să strălucească, ca niște leduri argintii, o sumedenie de dinţi de vampir.
„Ce mai distracţii au şi femeile”, cugetă Lupul, „s-au adunat cu toate ca să se holbeze la un lup despuiat”.
Una din zânele-vampir, la fel de veselă ca toate celelalte, îi aruncă un bileţel pe care scria: „Amice, ai comis-o. Dacă găseşti stomatolog pentru asta, anunţă-ne”. Şi de-aici încolo visul lupului încetă, pentru ca înaintea ochilor să-i apară o Scufiţă roşie care, disperată şi deconcertată, îl stropea cu apă pe faţă.
- Scufy! Ce s-a întâmplat? întrebă Lupul, derutat la rându-i.
- Asta cred c-ar trebui să-mi spui tu. Te caut de trei luni de zile ca nebuna și te găsesc în poieniţa asta, gol puşcă şi înotând prin iarbă.
- Păi, am avut un vis şi înotam de fapt în el. Da... unde-ai zis că mi-s hainele?
- Pe mine mă-ntrebi? Dacă vrei, îţi dau un tricou, că am, a zis bunică-mea să-i aduc.
Scufiţa scoase din paner un tricou și i-l dădu lupului.
- Asta-i togă, nu tricou.
- Ei şi? Faci mofturi acum? Ce vrei, mărimea bunică-mii.
- Oau, Purple... Tricou cu Purple? Ascultă bunică-ta Deep Purple?
- Ce să-i faci, nu erau tricouri cu Beethoven la second. Și-apoi, e o trupă de pe vremea ei...
- Nu mi-l laşi mie de tot?
- Ascultă, Lupulică. Ceva nu-i în regulă cu tine. Altădată mă aşteptai cu flori şi țigări şi votcă, îmi spuneai bancuri, ne distram, iar acum...
- Nu știu, sunt trist și plictisit... mereu trebuie să-l întruchipez pe boul ăla de lup. Dar uită-te și tu la mine, privește mai bine în suflețelul meu. Am eu faţă de om rău? Și de bou, cum e boul ăla, că lup nu pot să-i spun?
- Nu, sigur că nu, dar ce să-i faci? Asta e povestea, ne conformăm.
- Dacă asta e povestea atunci nu-mi pasă de ea... am să scriu eu alta, într-o zi, spuse Lupul şi se trânti în iarbă, ascunzându-şi capul în tricou.
- Lupii nu scriu poveşti... zise Scufiţa meditativă.
- Ba eu am să scriu...
Scufița începu a-l descoase, îngrijorată de unde i se trage lupului comportamentul ăsta ciudat, și, aflând de vis, îi zise:
- Auzi, am o idee. Hai până la urs.
- Care urs? Păcălit de vulpe? O să facă pe el de frică dacă mă vede.
- Cine, Moș Martinez? Lasă, că nu-i chiar aşa. E un tip citit şi te-ar putea ajuta.
Ursul îi primi cu rezerve şi cu condiţia ca Lupul să păstreze o distanţă de trei labe de el.
- Trei? Una n-ajunge?
- Şi fără glume porcoase, îl puse la punct ursul, care, după ce-l chestionă pe lup cu privire la vis, își scoase ochelarii de pe nas și începu o prelegere în stilul lui caracteristic.
- Încă din antichitate, Pseudo-Strabon, bazându-se pe o mărturie atribuită lui Herodot însuși, părintele istoriei, amintește de existența unui lac magic, locuit de niște nimfe lykofage, adică mâncătoare de lupi. Plutarh e de părere că e vorba de unul și același lac cu lacul de unghii al nimfelor. Informațiile au fost contrazise de un lup vizigot din veacul al șaptelea, pe nume Ulks, care a pretins că s-a scăldat el însuși în apa acelui lac și n-a pățit absolut nimic. Coincidență sau nu, Ulks Ulfsmann îl cheamă și pe un explorator feroez, trăitor între 1197 și 1224, căruia îi datorăm un jurnal de călătorie în Țara Soarelui-răsare. El a scris negru pe alb că localnicii japonezi au cunoștință de existența onirică a acestui lac și...
- Știi ceva sau doar gogoși de pe wikipedia?...

Uchida Atsuto,
în zilele noastre

- Ascultă ce i-a spus lui Ulks al nostru unul dintre acei localnici, Hatsumoto Keiichi, pe atunci călugăr shinto, iar astăzi jucător la Fußball-Club Gelsenkirchen-Schalke 04, sub numele Uchida Atsuto... ia să vedem, pagina 172, dacă îmi aduc bine aminte... mda: „Kami al acelui lac este Opokami, sau prescurtat: Ōkami, care înseamnă Lup. Într-o seară, Ōkami a vrut să aștearnă pe hârtie un haiku pe care tocmai îl compusese. Și-a amintit însă de o glumă pe care a auzit-o mai demult și a început să râdă cu poftă. Râsul l-a înnebunit așa de tare, încât a început să arunce cu călimara de cerneală în toate părțile. După ce o izbea în peretele dinspre miazăzi, alerga repede să o zvârle și în cel de miazănoapte și tot așa. Lacul s-a format la confluența mai multor pârâiașe izvorâte din acea călimară și cei ce intră în el află gluma de care și-a adus aminte Ōkami. Nu pot să o spună deoarece capătă dinți transilvanici (așa se numeau pe atunci dinții de vampir), care îi împiedică pe posesori să comunice și altora gluma. Cele o mie de zâne (yōsei) foarte bine dispuse ce-l înconjoară sunt primele ființe care au beneficiat de asemenea dinți. Ei sunt niște dinți pașnici, doar că râsul celor care râd cu ei este, așa cum am spus, de neauzit.”
- Interesantă poveste. Dar dacă-i așa, mie de ce nu mi-au ieșit dinți de vampir?
- Dinții ies după un răsărit și două apusuri, timp în care te poți folosi de un singur leac: șerbetul din florile de cireș căzute în vis.
- Și de unde să-l iau?
- E într-un borcănel, în scorbura copacului celui mai apropiat de locul în care împricinatul a dormit.
- Nu știam că sunt și împricinat acuma.
- Decât să îl iei pe bietul băiat la mișto, mai bine te-ai duce la scorbura aia, îl îndemnă Scufy pe Lup, care îi mulțumi lui Martinez pentru prețioasele informații.
Cei doi îl sărutară pe urs la despărțire, ceea ce îi stârni enciclopedului pădurii fermecate o emoție la care nici el nu se aștepta. Ajungând la scorbură, găsiră borcanul salvator, pe care, în loc de etichetă, era lipit un bilețel de la urs:
„Copii, vă iubesc. Am uitat să vă spun.
Nu mâncați mai mult de o linguriță.
Ulks Ulfsmann a murit din cauza unei supradoze de șerbet.
Martinez”.
Scufy și Lupy respectară, firește, această indicație și cântară împreună, pe genericele de final, cântecul de care vă spusei la început:

enescutube

2011-08-19T17:56:00.000+03:00

Enescu în inima lui Menuhin

Beethoven în inima lui Enescu

înregistrare din 1924. versiunea hipnotică a lui Enescu la Corul dervișilor (Chor der Derwische: Du hast in deines Ärmels Falten, din Ruinele Atenei - Die Ruinen von Athen, op. 161) al lui Beethoven, în transpunerea pentru vioară făcută de Leopold Auer.
(am pus clipul într-o postare anterioară, însă merge mai bine aici.)

Enescu în inima lui Korcia

E greu să găsești piesele lui Enescu cap-coadă pe net, și mai ales în interpretări care să gâdile urechile într-un mod plăcut, așa cum e acest clip cu Laurent Korcia. Deși putea și el să fie mai de treabă și să pună pe youtube toată Sonata nr. 3. Aici e numai partea a treia, și nu chiar de la început.

Corelli în inima lui Enescu

...străpunsă de acul dozei de pickup. Sonata în re minor pentru vioară, op. 5, nr. 12 - variațiuni după La Follia. Înregistrare din 1929.

Enescu în inima lui Ysaÿe

...și în cea a lui Gilles Apap. Celebra Sonată nr. 3, op. 27, a lui Eugène Ysaÿe, dedicată lui Enescu.
Alte variante pe care le recomand personal (nu mă luați drept expert) sunt cele oferite de Ilya Kaler, Maxim Vengerov (două nume mari) și Fumiaki Miura (un adolescent japonez).

regimul de turistă amintire

2011-08-18T23:36:00.031+03:00

Alaltăieri seară, am avut - vorba comentatorilor sportivi - un „moment de uluială”, privind la dialogul dintre Elena Udrea și Cristoiu. Răspunzând parcă unor fantezii scabroase tipice interlocutorului, diva dezvoltării regionale și-a exprimat dorința de a atrage turiști străini cu un circuit Ceaușescu, care să cuprindă Scorniceștiul, Casa Poporului, Târgoviștea etc. N-am rezistat mai mult de un minut - și asta nu doar pentru că Arsène Wenger, la cei 61 de ani ai săi, mi se pare infinit mai atractiv, ci mai ales pentru că nu voiam să-mi ies din pepeni și mai tare.
Îmi amintesc că, în anii '90, cei care se adunau la rămășițele dictatorului erau socotiți a fi ei înșiși niște rămășițe ale nebuniei comuniste. Iar acum niște nu-foarte-mulți ani, când un milițian din Craiova a făcut un muzeu Ceaușescu, opiniunea publică a strâmbat din nas, cum e și firesc atunci când îți intră în nări duhoarea unui cadavru. De ceva vreme-ncoace, recursul la Ceaușescu a devenit o chestie interesantă, chiar trendy - ba e „recuperarea istoriei”, ba e „chestiune de marketing”, ba nu mai știu ce. Și străinilor le place, dovadă succesul filmelor lui Mungiu despre acea epocă blestemată.
N-aș avea nimic împotriva acestui recurs dacă el n-ar ține seama de un amănunt esențial: că regimul Ceaușescu a fost o pagină rușinoasă din istoria acestei țări. Politic, în afara unor fițe pro-occidentale care s-au epuizat la începutul anilor '70, ne aflam sub dictatura național-comunismului, a protocronismului și a paradelor de pe stadioane. Economic, eram în urma cam tuturor celorlalte țări socialiste (nici n-are sens să vorbim de țările din vest). Nici cu muncitorii, nici cu țăranii, nici cu intelectualii nu ne puteam lăuda. Cred că Nichita Stănescu e singurul scriitor aprobat de regimul ceaușist care mai merită citit. În rest: Păunescu, Eugen Barbu, D. R. Popescu, Everac, pot fi aruncați fără mustrări de conștiință în tomberonul de gunoi.
Pe scurt, nu prea găsim la epoca de aur și ceva cu care să ne și lăudăm. Faptul că în Adevărul lui Patriciu și Cartianu apar dezvăluiri senzaționale gen: „Nicu şi Lenuţa, sex la mâna gardianului”, „Ceauşescu a primit la Doftana cremă de faţă şi sardele Robert” sau „A urinat în același hârdău cu Ceauşescu” arată ce fel de nație suntem noi, românii, dacă producem și consumăm așa ceva. Și arată și care au fost acele „împliniri mărețe” ale dictatorului: ne-am blocat cu toții conștiință, memorie, imaginație și ce ne-au mai rămas prin mansarde în proiectele de construire a societății multilateral dezvoltate ș.a.m.d. și nu mai suntem în stare să mai scoatem nimic nou și bun.
Sincer, oricât de proastă era părerea mea despre Udrea până acum, o credeam cât de cât mai inventivă și o asociam cu niște frunze și niște telegondole mai nevinovate. Dădea impresia că e un fel de alternativă la perversitățile nostalgice ale consângenilor. Recenta ei cuplare cu... meșter Cârmaciul, celebrată cu b1tv și cu ardei umpluți, ar putea contopi cele două fantezii într-una singură; ar fi ca un coit al spiritului strămoșesc (și răzbăbesc), ca o aglutinare a celor doi neuroni din mintea obosită, deși odihnită, a românlor. Scuze pentru limbaj!

PS. Recomandare: ciclul National Bitch al lui Sorin Tara (von Neudorf): link 1 și link 2.

o eroare de geniu

2011-08-17T21:00:00.007+03:00

Pierre de Fermat

Ultima teoremă a lui Fermat sună așa:
Nu există trei numere naturale nenule x, y, z astfel încât xⁿ + yⁿ = zⁿ, pentru n∈ℕ, n>2.
În enunțul original al autorului, scris în 1637, pe marginea unei file din Aritmetica lui Diofant:
Cubum autem in duos cubos, aut quadratoquadratum in duos quadratoquadratos, et generaliter nullam in infinitum ultra quadratum potestatem in duos eiusdem nominis fas est dividere cuius rei demonstrationem mirabilem sane detexi. Hanc marginis exiguitas non caperet.
adică:
Nici cubul în două cuburi, nici puterea a patra în două puteri a patra și în general nici o putere până la infinit în afara pătratului nu se poate desface în [suma a] două puteri de aceeași speță, lucru a cărui minunată demonstrație am descoperit-o. Pe această margine modestă nu încape.
E o afirmație la care face aluzie și textul pe care google l-a afișat azi: „Am descoperit o demonstrație cu adevărat minunată pentru această teoremă, însă acest doodle este prea mic să o cuprindă”. În treacăt fie spus, faptul că Fermat s-a lăudat cu o demonstrație pe care n-a publicat-o niciodată nu e singura extravaganță din rândurile de mai sus; expresia „fas est” înseamnă „este îngăduit, este permis, este just, este drept” și ține mai degrabă de dreptul divin decât de logică; cu alte cuvinte, Fermat susținea că le este interzis cuburilor, puterilor a patra ș.a.m.d. să puncte-puncte. Dacă n-am dreptate și trece vreun latinist pe aici, să mă contrazică.
După Fermat, s-au putut proba doar anumite cazuri particulare, abia în 1995, la 358 de ani de la enunțare, venind o demonstrație completă, din partea matematicianului englez Andrew Wiles. Cum acest blog este și el prea mic pentru o demonstrație atât de mare, am să particip la omagierea lui Fermat cu transpunerea în românește a demonstrației - la fel de mirabile, dar greșite într-un loc mărunt - a lui Euler pentru cazul n = 3.

Leonhard Euler

„Teoremă. Este imposibil să găsim două cuburi a căror sumă sau diferență să fie un cub.
Trebuie să observăm înainte de toate că, dacă pentru sumă este cu neputință, la fel este și pentru diferență. Căci dacă este imposibil să avem x³+y³ = z³, este imposibil și ca z³-y³ = z³. Fie însă acum z³-y³ diferența a două cuburi. Este suficient să arătăm doar în ce privește suma sau doar în ce privește diferența, ca și pentru cealaltă să fie probată teorema. Demonstrația vine după următorii pași.
I. Putem presupune că numerele x și y sunt prime între ele. Căci, dacă ar avea vreun divizor comun, atunci și suma cuburilor s-ar împărți prin acel divizor. Dacă, d.ex., x = 2a și y = 2b, atunci x³+y³ = 8a³ + 8b³, iar dacă acesta ar fi un cub, atunci și a³+b³ ar fi cub.
II. Dacă x și y nu au nici un divizor comun, atunci ele sunt ambele impare, sau unul par și celălalt impar. În primul caz, z va trebui să fie par; în cel de-al doilea, impar. Astfel, cele trei numere x, y și z sunt unul par și două impare. Vom considera în demonstrația noastră cele două impare, pentru că este la fel dacă trebuie să arătăm imposibilitatea sumei sau a diferenței, putând transforma suma în diferență, unde una din rădăcini este negativă.
III. Fie deci x și y două numere impare; atunci atât suma cât și diferența vor fi pare. Luăm așadar (x+y)/2 = p și (x-y)/2 = q, astfel că x = p+q și y = p-q, de unde urmează că p și q sunt unul par și celălalt impar. Tot de aici avem și că x³+y³ = 2p³+6pq² = 2p(p²+3q²); trebuie deci să arătăm că acest produs 2p(p² + 3q²) nu poate fi vreun cub. Trebuie să remarcăm că, în cazul diferenței, am avea x³-y³ = 6p²q+2q³ = 2q(q²+3p²), o formulă cu totul asemănătoare, în care doar p și q se schimbă între ei, astfel încât ajunge să demonstrăm imposibilitatea pentru formula 2p(p²+3q²), ca să urmeze cu necesitate că nici suma, nici diferența a două cuburi nu poate fi un cub.
IV. Fie așadar 2p(p²+3q²) un cub. Fiind par, el se împarte la 8; rezultă că a opta parte a formulei, și anume ¼ p(p²+3q²), este de asemeni număr întreg și cub. Cum p și q sunt unul par, iar celălalt impar, urmează că p²+3q² este neapărat impar, deci nu se împarte la 4, de unde rezultă că p se împarte la 4 și că p/4 este număr întreg.
V. Cum acest produs ¼ p(p² + 3q²) trebuie să fie un cub, trebuie ca fiecare factor în parte, și anume p/4 și p²+3q², să fie cub, cei doi factori neputând a avea divizori comuni. Ca un produs de doi factori primi între ei să fie cub, trebuie ca amândoi factorii să fie cuburi. Dacă cei doi factori ar avea un divizor comun, am proceda după cum urmează. Să presupunem că cei doi factori, p și p²+3q², pot avea vreun factor comun. Având cei doi un divizor comun, atunci și p² și p²+3q² ar avea acel divizor, și, prin urmare, și diferența lor, 3q², ar avea un divizor comun cu p². Dacă p și q sunt prime între ele, atunci p² și 3q² n-ar putea avea alt divizor comun decât 3, ceea ce se întâmplă când p se împarte la 3.
VI. Avem așadar două cazuri. Primul este atunci când p și p²+3q² nu au nici un divizor comun, ceea ce se poate întâmpla doar dacă p nu se împarte la 3. Celălalt caz este atunci când cei doi au un divizor comun, ceea ce se poate întâmpla dacă p se împarte la 3 și, prin urmare, ambii se împart la 3. Cele două cazuri vor fi studiate separat pentru a ajunge la demonstrație.
VII. Cazul întâi. Fie p nedivizibil cu 3 și cei doi factori ai noștri, p/4 și p²+3q², primi între ei, astfel încât fiecare să fie cub. Dacă vrem să-l scriem pe p²+3q² ca un cub, trebuie să luăm, cum am arătat mai înainte, p+q√-3 = (t+u√-3)³ și p-q√-3 = (t-u√-3)³, de unde rezultă că p²+3q² = (t²+3u²)³, care este așadar un cub. De aici însă reiese că p = t³-9tu² = t(t²-9u²), iar q = 3t²u-3u³ = 3u(t²-u²). În cazul în care q este impar și u este impar, dar t este par, altfel t²-u² ar fi par.
VIII. Cum p²+3q² este cub și am găsit că p = t³-9tu² = t(t²-9u²) = t(t+3u)(t-3u), trebuie ca și p/4 și, de asemeni, 2p să fie cuburi. De aceea formula 2t(t+3u)(t-3u) trebuie să fie un cub. Remarcăm aici că t este par și nu se împarte la 3, altminteri și p s-ar împărți la 3, caz pe care l-am exclus din start aici. Astfel, cei trei factori, 2t, t+3u și t-3u sunt primi între ei și fiecare dintre ei este cub. Vom lua de aceea t+3u = f³, t-3u = g³, deci 2t = f³+g³. Cum 2t este și el cub, urmează că avem deja două cuburi, a căror sumă este un cub, care evident ar fi mai mic decât cuburile pe care le-am luat x³ și y³. Dacă am luat x = p+q și y = p-q, apoi am descompus pe p și q în funcție de t și u, arunci p și q trebuie să fie mai mari decât t și u.
IX. Astfel, am ajuns ca, de la două cuburi mai mari, să găsim niște cuburi mai mici a căror sumă să se poată scrie ca un cub, și în această manieră putem merge la infinit cu cuburi din ce în ce mai mici. Dar, cum printre numerele mici nu găsim asemenea cuburi, rezultă că este imposibil să le găsim printre cele mai mari. Același lucru se întâmplă și în celălalt caz, pe care îl vom vedea în cele ce urmează.
X. Cazul al doilea. Fie p divizibil cu 3, iar q nedivizibil. Luăm p=3r și atunci expresia noastră devine (3r/4)(9r²+3q²) sau (9r/4)(3r²+q²), unde cei doi factori sunt primi între ei, 3r²+q²se nu se împarte nici la 2 nici la 3, iar r se comportă la fel ca p. În aceste condiții fiecare din cei doi trebuie să fie un cub.
XI. Scriindu-l pe 3r²+q²sau q²+3r² ca pe un cub, vom avea, ca mai sus, q = t(t²-9u²) și r = 3u(t²-u²). Observăm aici că în cazul în care q este impar și t este impar, u trebuie să fie un număr par.
XII. Pentru că și 9r/4 este cub, dacă înmulțim cu cubul 8/27, atunci și 2r/3, adică 2u(t²-u²) = 2t(t+u)(t-u) trebuie să fie cub, deci cei trei factori sunt primi între ei și fiecare dintre ei este un cub. Luând t+u = f³, t-u = g³, urmează că 2u = f³-g³, care trebuie să fie de asemeni cub, deoarece 2u este cub. Astfel am găsit două cuburi mai mici, f³ și g³, a căror diferență este un cub și două cuburi a căror sumă este de asemeni un cub. Notând f³-g³= h³, vom avea f³ = g³+h³, deci două cuburi a căror sumă este un cub. Prin aceasta am revenit al concluzia de mai sus, că nu există printre numerele mai mari cuburi a căror sumă sau diferență să fie un cub și aceasta pentru că nu întâlnim asemenea cuburi și printre numerele mai mici.”
- sursa: Leonhard Euler, Vollständige Anleitung zur Algebra -

Greșeala lui Euler
Este mică, dar din cauza ei se duce de-a berbeleacul așa o mândrețe de demonstrație. Descompunând p+q√-3 și p-q√-3, Euler a transferat asupra inelului ℤ[√-3] o proprietate pe care o au inelele factoriale (cum ar fi cel al numerelor întregi sau inelele principale) și anume că orice element se descompune într-un produs de factori primi, unic în afară de ordinea factorilor și de asocierea lor. Iar inelul ℤ[√-3] nu este factorial: un contraexemplu flagrant este numărul 4 din acest inel, care se scrie și ca 2 ori 2, dar și ca (1+√-3)(1-√-3)!
Cu toate acestea, demonstrația lui Euler a constituit punctul de plecare al demonstrației corecte a teoremei pentru cazul cuburilor, drumul urmat fiind în linii mari cel trasat de marele matematician elvețian.

Părintele Galeriu: Martiriul domnitorului

2011-08-16T13:23:00.000+03:00

La 15 august 1714, au primit moarte de martiri: dreptcredinciosul domnitor român Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii: Constantin, Ștefan, Radu, Matei și sfetnicul său Ianache. Osânditorii au ales această zi de mare sărbătoare a creștinătății: cinstita mutare a Preaslăvitei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară Maria; totodată, ziua când domnitorul împlinea 60 de ani, iar doamna sa Marica își prăznuia onomastica; zi de doliu, zi de sărbătoare.
Era încununarea atâtor împliniri, dar și multor pătimiri ale domnitorului. Fusese chemat la domnie prin sfatul căpeteniilor țării, în frunte cu mitropolitul Teodosie și cu fostul patriarh ecumenic Dionisie al IV-lea Seroglanul, rudă a Cantacuzinilor, ce se afla atunci la București. Aceștia „făcură socoteala că logofătul Constantin Brâncoveanu este neam de al lui Matei-vodă și are și alte bunătăți, blândețe... încât va putea chivernisi domnia cum să cade, în timp ce țara este ocolită de oști și de primejdii”.
Și, chemându-l la Mitropolie, i-au zis: „Logofete, noi cu toții pohtim să ne fii domn”. El zise: „Dar ce aș vrea eu cu domniia de vreme ce ca un domn sunt la casa mea; nu-mi trebuiește să fiu”. Iar ei ziseră: „Ne rugăm nu lăsa țara să intre alți oameni, sau răi, sau nebuni să o strice, ci fii!”„Și-l luară de mâini și-l împingeau de spate... intrară în biserică, i-au citit moliftele de domnie și au mers de i-au sărutat toți mâna”. Așa a primit domnia, cârmuirea țării, nu doar ca „să i se slujească, ci ca el să slujească” și „chiar viața să și-o dea” (Matei XX, 48) în duhul slujirii lui Hristos.
Erau în această parte a lumii vremi de crâncenă încleștare între trei imperii: rus, austriac și otoman, care ne înconjurau. „Nu ne gândim să mai hie fost vreodată greu pământului acestuia ca acuma”, mărturisea într-o scrisoare. Dar el cu o putere neobișnuită de credință, s-a ridicat deasupra vremilor. Brâncoveanu a făcut să înflorească țara într-o epocă de strălucire care îi și poartă numele. Până astăzi îi cinstesc memoria mânăstiri și biserici zidite la Hurezi, Sâmbăta de Sus, în Transilvania, Surpatele, Viforâta, Brâncoveni, Râmnicu Sărat și Sf. Gheorghe în București, unde se odihnește trupul lui sfințit. Cartea bisericească, literatura și arta cu adevărat ziditoare de suflet s-au înmulțit cum negrăit. Cărțile românești se răspândeau pe tot cuprinsul țării; dar nu numai atât. S-au tipărit cărți în limbile ortodocșilor în întreg răsăritul creștin. La Snagov se tipăresc cărți în grecește pentru apărarea Ortodoxiei și o Liturghie greco-arabă, o Biblie cu caractere georgiene. Iar la Tiflis-Tbilisi se întemeiază o tipografie cu lucrători trimiși din București. În 1694 întemeiază Academia de la Sf. Sava, instituție de învățământ superior universitar. Copiii voievodului exercitau sub călăuzirea profesorilor și rosteau predici, la praznice împărătești și ale sfinților. Înalți ierarhi și clerici ortodocși învățați erau găzduiți la curtea lui. Banii și darurile lui se revărsau pretutindeni, la toate patriarhiile, episcopiile și mânăstirile ortodoxe. Într-o vreme în care Apusul tindea tot mai mult către laicism și secularizare, conștiința creștină a voievodului și a țării lui se afirma cu vigoare și puritate.
Dar cât de greu era să păstrezi cumpăna dreaptă între împărății hrăpărețe. Apoi, mai ales invidia și râvna pentru domnie, intrigile, au făcut ca tocmai rudele apropiate, Cantacuzinii, „din credincioși ce erau domnului, după datoria sângelui... prea lesne s-au schimbat către vrăjmășie”. Au uneltit cu petiții către poarta otomană învinuindu-l mai ales de relații secrete cu lumea creștină și de agonisită de bunuri: moșii, case, bani.
După înlăturarea sultanului Mustafa, „bun și drept”, Imperiul era condus acum de Ahmed al III-lea, „un sultan degenerat”, secondat de ginerele lui, vizirul Gin Ali, „păgân rău, crunt până la nebunie” (N. Iorga).
În aceste condiții, în ziua de 24 martie 1714, marți din Săptămâna Patimilor, trimisul sultanului, Mustafa Aga, se înfățișează domnitorului și-l declară mazilit, punându-i năframa de mătase pe umăr. În firmanul citit era învinuit de „hainie”.
În Joia Patimilor, a sosit și imbrohorul cel mare cu oșteni, care l-au îmbrăcat cu caftan pe Ștefan, fiul stolnicului Constantin Cantacuzino. Iar Constantin Brâncoveanu sta acum închis în casa domnească. După „ungere”, Ștefan Cantacuzino, vizitându-l pe bătrânul voievod, acesta rostește împăcat în sine: „e mai bine că domnia ți-a fost dată ție, decât altuia, unui străin”. Iar înainte de despărțire îi declară: „dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă și răzbunătoare a judecății divine”.
A plecat spre Constantinopol, locul martiriului, în Vinerea Mare. În capitala Imperiului, au fost depuși la închisoarea Edicule - „Cele șapte turnuri”, și în „Groapa sângelui”. Au fost chinuiți îndelung pentru a scoate felurite mărturii, prin „întinderea pe roată, cetluirea capului cu cerc de fier, arderea cu fier înroșit pe piept și pe spate, înțeparea mâinilor și a picioarelor”. Suferințele sporeau și cu noi învinuiri care veneau din țară, mereu, și tot de la rudenii, de la „frați”!
În sfârșit, sosește și ziua jertfei supreme: 15 august. Potrivit istoricului francez Mignot, muftiul obținuse grațierea condamnaților cu condiția ca voievodul mazilit să treacă la mahomedanism. Constantin Brâncoveanu, împreună cu fiii, „au rămas statornici în credința lor și au apărut la locul supliciului cu o nobilă tărie”. În acea zi, „istoviți de cumplitele suferințe, desculți, numai în cămăși, cu capetele descoperite, au fost purtați în lanțuri, ca făcătorii de rele, pe ulițele Constantinopolului spre locul de execuție [Ialy-Kiosc, din apropierea marelui serai]. Convoiul îl deschidea cel mai mic dintre copii, Matei, în vârstă de 11 - 12 ani și îl încheia bătrânul voievod” (Pr. Prof. Ion Ionescu, Sfinți români și apărători ai legii strămoșești). De față, împreună cu mulțime de popor, la locul supliciului, erau sultanul Ahmed al III-lea, crudul vizir Gin-Ali și „reprezentanții creștinătății apusene - Franța, Anglia, Rusia, Imperiul habsburgic - care nu refuzaseră invitația în chiar ziua de Sfânta Maria” (N. Iorga). Așezați în genunchi, cei șase martiri și-au făcut înainte de execuție o rugăciune. Constantin Brâncoveanu, după mărturia fidelului său secretar, Del Chiaro, i-a îmbărbătat: „Fiii mei, fiți curajoși, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puțin să ne salvăm sufletele noastre și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”.
A căzut mai întâi capul credinciosului sfetnic Ianache Văcărescu, apoi fiii, începând cu cel mai mare. Când sabia călăului se pregătea să reteze capul copilului Mateiaș, acesta imploră iertare sultanului, cu făgăduința că „se va face musulman”. Tatăl este însă neclintit în credință. Îl privește pe copil în ochi și îi spune: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința! Dacă este cu putință, mai bine să mori de o mie de ori, decât să-ți renegi credința strămoșească pentru a trăi câțiva ani mai mulți pe pământ”. Copilul, ca renăscut, își oferă gâtul pe tăietor zicând: „Vreau să mor creștin, lovește!” La urmă, împăcat cu gândul jertfei sale de creștin își pune și el capul bătrân pe trunchiul stropit cu atâta sânge al odraslelor sale iubite. Lumea nu mai văzuse o asemenea neomenie. Trupurile martirilor au fost aruncate în undele mării, dar capetele „purtate în prăjini” pe ulițele cetății au fost înfipte la o poartă a seraiului și după trei zile aruncate tot în mare. De acolo, tainic, au fost culese de creștini și îngropate în mânăstirea Maicii Domnului din insula Halchi. Abia în 1720 doamna Marica a reușit să aducă osemintele domnitorului, sfintele sale moaște și să le așeze în biserica zidită de el, sfințită în 1713. Deasupra a pus de strajă o candelă de argint cu inscripția care arată că aici „odihnesc oasele fericitului domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod”.
Acum voievodul cu fiii și sfetnicul său e pomenit cu martirii și cu toți drepții. Au trecut din această viață ca martiri în deplinul înțeles al acestui cuvânt. Martir, din limba greacă, înseamnă martor. Sfinții Apostoli se numeau „martori ai Învierii” lui Hristos, martori ai Crucii și Învierii. În Duhul Sfânt, martirii au devenit martori ai Crucii și Învierii Domnului. Pentru martiri nu moartea în sine era esențială; poți muri și în alte condiții. A face din moarte o mărturie a Crucii și Învierii, a libertății depline, a biruinței vieții asupra morții, era temeiul. Așa s-a săvârșit Brâncoveanu, fiii lui și toți martirii neamului de-a lungul, mai ales, acestui veac însângerat culminând cu zilele din decembrie 1989. Troparul sărbătorii rostește pentru Maica Domnului: „întru adormire lumea nu ai părăsit”. Credința sfântă până la jertfă a Brâncovenilor n-a părăsit deloc neamul. Astăzi, domnitorul-martir cu fapta lui unică în istoria neamului se și roagă pentru noi împreună cu toți sfinții, dar ne și cere să păstrăm cu sfințenie Ortodoxia, libertatea și unitatea neamului.

Paștile verii

2011-08-15T17:28:00.003+03:00

Adormirea Maicii Domnului (mozaic, sec. XIV,
M-rea Chora, Constantinopol).

„Acum, Maica lui Dumnezeu își închide ochii trupești și ne deschide nouă ochi inteligibili, asemeni unor stele mult strălucitoare și neapuse, ochi care să vegheze și să stăruie înaintea feței Domnului pentru mântuirea lumii.
Astăzi, buzele ce le mișca odinioară harul lui Dumnezeu au amuțit, pentru ca gura ei [spirituală] să nu mai contenească a mijloci de-a pururi pentru neamul omenesc.
Astăzi, se împreunează mâinile ce altădată L-au purtat trupește pe Dumnezeu și se ridică mâini nestricăcioase către Domnul, în rugăciune pentru toată făptura.
Astăzi, trupul firesc, radiind precum soarele, se ascunde; însă lumina sa strălucește încă, prin icoana-i pictată și ea o lasă oamenilor pentru sărutul de viață dătător al venerării [σχετική προσκύνησις], căruia ereticii i se împotrivesc.
Porumbița sfântă a zburat spre casa de sus, de unde nu încetează să-i apere pe cei de jos; pleacă din trup, dar rămâne cu duhul; alăturându-se cerului, izgonește demonii prin mijlocirea cea către Dumnezeu.”

~ Teodor Studitul, Encomion la Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre, Născătoarei de Dumnezeu ~

graffiti pe Zidul Berlinului

2011-08-13T23:05:00.018+03:00

Un jubileu aproape neglijat: s-au împlinit astăzi 50 de ani de când a început construcția Zidului Berlinului. Poreclit Zidul rușinii - Schandmauer - de nemții din vest, iar de propaganda DDR-istă scutul antifascist - antifaschistischer Schutzwall - al redegiștilor, Zidul a fost ridicat cu scopul cât se poate de evident de a-l împiedica pe bietul Ossi să... sară pârleazul de pe tărâmul ocupat de ruși pe cel ocupat de americani, englezi și francezi (adică fix fasciştii, nu?... aici comuniștii s-au dovedit la fel de absurzi ca de obicei). Dărâmarea Zidului, în noiembrie '89, are o valoare de alegorie pentru căderea comunismului; de aceea, evenimentul e pentru Fukuyama kilometrul zero al „sfârșitului istoriei”, a se citi: al victoriei definitive și unanime a democrației liberale.
După 50 de ani - și nu doar pentru că astăzi, de la marele Obama la micul Boc, întreaga planetă se străduiește să surmonteze alt zid, cel chinezesc - s-ar cuveni să admitem că Zidul berlinez a mai avut și o altă însemnătate. Utopia comunistă, care s-a străduit să-i încuie pe oameni între limitele ei, n-a reușit decât să-i facă să creadă într-o altă utopie, cea a lumii de dincolo de zid. În mintea oricărui estic, sclav în recluziunea minciunii, s-a copt fantasma că dincolo de zid, de Cortina de fier, în lumea capitalistă, civilizată, unde nu umblă toţi rupţi în cur ca noi, se află nu atât prosperitatea, cât mai ales libertatea, dreptatea și adevărul. Zidul e unul dintre simbolurile care au întreținut din plin o asemenea utopie.
Nu ştiu dacă dărâmarea Zidului a fost începutul sfârșitului istoriei, dar cu siguranţă a fost începutul sfârşitului unei iluzii. Ich bin ein Berliner, se lăuda odinioară, cu ipocrizia tipică unui mare politician, Kennedy (asta după ce prima sa reacție a fost: „iaca scârţ! mai bine zid decât război”). Epocala propoziţie o putem rosti cu toții, acum, că Zidul a căzut. Doar că ea se traduce cam așa: sunt un berlinez, deci nu cred într-o fericire interzisă. Am mobil, internet, cablu, card de salariu, card de cumpărături, sau - știu și eu - merțan sau termopane, dar nu am vise. Sunt cetățean european și nu am unde să vreau să evadez. Nu ascund în inima mea nimic secret, nimic subversiv. Sunt un berlinez, deci nu există pentru mine alt oraș sau altă lume.

shintotube

2011-08-12T18:01:00.004+03:00

festivalul fantomelor

Sugawara no Michizane,
portret de Kikuchi Yōsai

An de an, în luna mai, la Tsuruoka, prefectura Yamagata, se ține un festival numit bakemono matsuri, de la bakemono (化け物) = fantomă și matsuri (祭り) = festival.
Originea lui se leagă de numele lui Sugawara no Michizane (845-903), zeificat sau, mai bine-zis, kamificat după moartea sa. Acest cărturar, poet și politician a fost acuzat pe nedrept de complot împotriva împăratului și exilat. După moartea sa, diverse belele meteorologice i-au făcut pe oameni să creadă că spiritul mânios al lui Sugawara se răzbună pe nedreptatea ce i s-a făcut. Împăratul însuși i-a redeschis biroul, a ars propriul ordin prin care Sugawara era exilat și l-a kamificat sub numele de Tenjin, adică „zeitate a cerului”. El a devenit protector al școlarilor, al literelor și caligrafiei, al statului, al celor acuzați pe nedrept etc.
Cât despre fantome, se spune că, la moartea sa, când Sugawara era încă blamat, discipolii au vrut să-și înece amarul în vin de orez și s-au căutat unii pe alții în vederea unei bețivăneli serioase, dar, de teamă nu fie recunoscuți, s-au deghizat. Așa cum se vede în clip, „fantomele” îi servesc pe oameni cu băutură, ceea ce poate fi și semnul împăcării dintre duhul lui Sugawara și popor. Un amănunt important: dacă reușești, trei festivaluri consecutive, să te „fantomizezi” fără să fii recunoscut, ți se va îndeplini o dorință secretă.

盆綱引き

... sau bonzunahiki, sper că am dat copy-paste-ul corect, este o procesiune budistă care se termină la porțile sanctuarului shinto Hisadomi Kumano.
Copiii din Chikugo, prefectura Fukuoka, se străduiesc, o dată pe an, cam pe vremea asta, să aducă spiritele strămoșilor răposați din adâncurile infernului în intimitatea altarelor familiale. Pentru asta recurg la un truc: se deghizează într-un fel de drăcușori și duc, pe o distanță de 3,6 kilometri, o frânghie lungă și grea.
Tradiția se întemeiază pe o legendă potrivit căreia cunoscutul călugăr buddhist Nichiren ar fi apelat la un șiretlic similar. El ar fi reușit să o scoată pe maică-sa din iad, folosind o frânghie - una probabil imaterială și din cele care îi leagă pe morți de cei vii. Copiii se deghizează astfel - în caz că mai trebuie să vă explic și asta - pentru a-i păcăli pe paznicii infernului și a-i readuce, măcar pentru o zi, pe strămoși în lumea noastră.

în încheiere, rubrica sport

Kemari - 蹴鞠 - un soi de fotbal care se practică la o singură poartă - cea a unui templu shinto.

Acest articol există mulțumită blogului AMPONTAN.

Haruki Murakami: „A fi japonez înseamnă a trăi împreună cu dezastrele”

2011-08-11T17:38:00.002+03:00

Ultima dată când am vizitat Barcelona a fost acum doi ani, primăvara. Am luat parte la o lansare de carte și am fost surprins cât de mulți cititori stăteau la coadă la autograful meu. A fost nevoie de mai mult de o oră şi jumătate pentru a semna pentru toți, pentru că multe cititoare au vrut să mă pupe. Toate astea au luat ceva timp.
Am participat la multe lansări de carte în alte orașe din întreaga lume, dar numai în Barcelona au fost femei care să vrea să mă pupe. Fie și numai pentru asta, mi s-a părut că Barcelona e un loc fantastic. Sunt foarte bucuros să fiu din nou aici, în acest oraș frumos, care are o istorie bogată și o cultură minunată. Îmi pare rău să spun că astăzi, însă, va trebui să vorbesc despre ceva mult mai grav decât despre săruturi.
După cum desigur știți, la ora 2:46, pe 11 martie, un cutremur masiv a lovit zona de nord-est a Japoniei. Forța seismului a fost atât de mare încât pământul s-a întors mai repede în jurul axei sale și ziua s-a scurtat cu 1,8 milionimi de secundă.
Pagubele lăsate de cutremur în sine au fost destul de mari, însă acel tsunami declanșat de cutremur a fost și mai devastator. În unele locuri, valul de tsunami a ajuns la o înălțime de 39 de metri. În fața unui astfel de val enorm, nici al zecelea etaj al unei clădiri normale nu oferă refugiu celor prinși în cale. Oamenii ce locuiau în apropierea coastei nu au avut timp să scape și aproximativ 24 de mii și-au pierdut viețile - dintre care cam 9 mii sunt în continuare dați dispăruți. Valul mare care a spart barierele i-a luat și încă n-am reușit să le găsim trupurile. Mulți s-au pierdut pesemne în adâncurile mării de gheață. Dacă reflectez la aceasta și-mi imaginez că și eu aș putea suferi o asemenea grozăvie, încremenesc. Mulți supraviețuitori și-au pierdut familiile, prietenii, casele, proprietățile, comunitățile și chiar cele necesare traiului zilnic. Sate întregi au fost distruse complet. Mulți și-au pierdut nădejdea de a trăi.

Cred că a fi japonez înseamnă a trăi împreună cu dezastrele naturale. Din vară până-n toamnă, taifunurile străbat o mare parte a Japoniei. În fiecare an, provoacă pagube mari și pierd multe vieți. Sunt mulți vulcani activi în fiecare regiune. Și, firește, multe cutremure. Japonia stă precar pe patru plăci tectonice la extremitatea estică a continentului asiatic. Este ca și cum am trăim într-un cuib de cutremure.
Putem prezice calendarul și calea taifunurilor într-o măsură mai mare sau mai mică, dar nu putem prezice când și unde va avea loc un cutremur. Tot ce știm e că acesta nu e cel mai mare cutremur și că va mai veni cu siguranță un altul în viitorul apropiat. Multi specialiști prevăd că un cutremur de magnitudine 8 va lovi zona Tokyo în următorii douăzeci sau treizeci de ani. Se poate întâmpla peste zece ani sau poate lovi mâine după-amiază. Nimeni nu poate prezice cu siguritate pagubele care ar urma dacă un cutremur interior ar lovi un oraș atât de dens populat ca Tokyo.
În ciuda acestui fapt, există 13 milioane de oameni care trăiesc vieți „obişnuite” doar în zona Tokyo. Iau trenuri de navetiști aglomerate pentru a ajunge la birouri și lucrează în zgârie-nori. Chiar și după acest cutremur, n-am auzit ca populația din Tokyo să fie în declin.
De ce? Vă puteți întreba. Cum se poate ca atât de mulți oameni să-și petreacă viaţa lor de zi cu zi într-un astfel de loc teribil? Frica nu-i face să-și iasă din minți?

În limba japoneză, avem cuvântul mujō (无常). El arată că totul este efemer. Tot ce se naște în această lume se schimbă și va dispărea în cele din urmă. Nu există nimic care să poată fi considerat veșnic sau imuabil. Această viziune asupra lumii derivă din budism, dar ideea de mujō a ars în spiritul poporului japonez dincolo de contextul strict religios, având rădăcini în conștiința noastră etnică din cele mai vechi timpuri.
Ideea că toate lucrurile sunt tranzitorii e o expresie a resemnării. Credem că nu are nici un sens să mergi împotriva naturii. Dimpotrivă, poporul japonez a găsit expresii pozitive ale frumuseții acestei resemnări.
Dacă ne gândim la natură, de exemplu, prețuim florile de cireș primăvara, licuricii vara și roșeața frunzelor toamna. Pentru noi, este firesc să le privim cu pasiune, împreună și ca o tradiţie. Poate fi dificil să găsești o cameră de hotel în apropierea celor mai bune locuri cunoscute cu flori de cireș, licurici şi frunze roșii în anotimpurile respective, din moment ce aceste locuri sunt invariabil pline de vizitatori.
De ce este așa?
Răspunsul poate fi găsit în faptul că și florile de cireș, și licuricii, și frunzele roșii își pierd frumusețea într-un interval de timp foarte scurt. Batem cale lungă pentru a putea fi martorii acestor momente glorioase. Și suntem oarecum ușurați să ni se confirme nu doar că acestea sunt frumoase, ci și că deja încep să cadă la pământ, să-şi piardă luminile mici sau frumusețea vie. Aflăm pacea minţii în faptul că vârful frumuseții a fost atins și ea începe deja să se estompeze.
Nu știu dacă și catastrofele naturale au afectat o astfel de mentalitate. Sunt sigur că, totuși, într-un anume sens am fost capabili să depășim împreună dezastre naturale succesive și să acceptăm inevitabilul în virtutea acestei mentalități. Poate că astfel de experiențe au modelat și viziunea noastră estetică.
Majoritatea covârșitoare a japonezilor a fost profund șocată de cutremur. Ne putem obișnui cu cutremurele, dar suntem încă incapabili să ne împăcăm cu amploarea distrugerilor. Ne simțim neputincioși și ne îngrijorează viitorul ţării noastre.
Până la urmă, ne vom aduna energia mentală necesară, ne vom ridica și reconstrui. Despre asta, nu-mi fac griji speciale. În modul ăsta am supraviețuit de-a lungul istoriei. Nici acum, cu siguranță, nu vom rămâne înghețați, în perpetuă stare de șoc. Casele dărâmate pot fi rezidite, drumurile stricate pot fi reparate.

Ai putea spune că trăim ca musafiri nepoftiți pe planeta Pământ. Planeta Pământ nu ne-a cerut să trăim aici. Dacă ea se cutremură un pic, nu ne plângem, pentru că aceste cutremure din timp în timp fac parte din comportamentele naturale ale pământului. Fie că ne place sau nu, trebuie să trăim cu natura.
Nu vreau să vorbesc despre clădiri sau drumuri, care pot fi reconstruite, ci mai degrabă despre lucruri care nu pot fi reconstituite cu ușurință, cum ar fi etica și valorile. Asemenea lucruri nu sunt fizic tangibile. Odată ce acestea se deteriorează, e greu să le restaurezi, deoarece nu o poți face cu mașini, materiale și muncă.
Mă refer concret la centrala nucleară de la Fukushima. După cum probabil știți, cel puțin trei din cele şase reactoare afectate de cutremur și tsunami nu au fost încă restaurate și continuă să răspândească radiații în jurul lor. În urma exploziilor, solul din jur a fost contaminat. Apa, care conține probabil un nivel ridicat de radioactivitate, s-a dispersat în oceanul din jur, iar vântul transportă radiații în zone mai îndepărtate.
Sute de mii de oameni au fost nevoiți să-și evacueze casele. Ferme, gospodării, fabrici, centre comerciale și porturi sunt acum pustii, complet abandonate. Cine știe dacă cei care au trăit acolo vor mai fi vreodată în stare să se întoarcă. Mă întristează să spun și că pagubele acestui accident nu se limitează la Japonia, ci se răspândesc și în țările vecine.
Motivele pentru care un astfel de accident tragic a avut loc sunt mai mult sau mai puțin clare. Cei care au construit aceste centrale nucleare nu și-au imaginat că un tsunami atât de mare le vor lovi. Unii experți au subliniat că tsunami de proporții similare au lovit aceste regiuni anterior și au insistat ca standardele de siguranță să fie revizuite. Cu toate acestea, companiile electrice i-au ignorat. Ca societăți comerciale, ele nu au vrut să investească masiv în pregătirea pentru un tsunami care ar putea apărea doar o dată la câteva sute de ani.
Mie mi se pare că guvernul, care ar fi trebuit să garanteze siguranța cât mai strictă și să ia cele mai bune măsuri de siguranță pentru centralele nucleare, a nesocotit standardele de siguranță în scopul promovării producerii de energie nucleară. Ar trebui investigată această situație și dacă se găsesc greșeli ele ar trebui rectificate. Sute de mii de oameni au fost obligați să părăsească țara și și-au văzut viețile răsturnate cu susul în jos. Suntem supărați pentru acest lucru, o astfel de supărare este firească.
Dintr-un motiv anume, poporul japonez rareori se înfurie. Știm să fim răbdători, dar nu suntem foarte buni când ne arătăm mânia. Suntem cu siguranță diferiți de locuitorii Barcelonei, în această privință. Dar de această dată, chiar și japonezii s-au înfuriat serios.
În același timp, trebuie să fim critici cu noi înșine pentru că am tolerat și am permis ca aceste sisteme corupte să existe până în prezent. Acest accident nu poate fi disociat de etica și valorile noastre.

După cum știți, noi, poporul japonez, suntem unici în experiența atacurilor nucleare. În august 1945, aeronavele militare ale SUA au lansat bombe atomice asupra a două orașe mari, Hiroshima şi Nagasaki, rezultând moartea a mai mult de două sute de mii de oameni. Majoritatea victimelor erau oameni neînarmaţi, obişnuiţi. Nu e însă momentul să socotesc cât de drept sau de strâmb a fost.
Vreau să subliniez aici că, pe lângă cei 200,000 de morți de pe urma imediată a bombardamentelor nucleare, mulți dintre supraviețuitori au murit și ei ulterior de pe urma efectelor radiațiilor pe o perioadă îndelungată de timp. Suferința acestor victime ne-a arătat distrugerea teribilă pe care radioactivitatea a adus-o în lume și în viețile oamenilor obișnuiți.
Am avut două politici fundamentale, după al doilea război mondial. Una a fost de redresare economică; cealaltă, de renunțare la război. Să renunțăm la folosirea forței armate, să creștem în prosperitate și să căutăm pacea. Aceste idei au devenit noile politici ale Japoniei de după război.
Următoarele cuvinte sunt sculptate pe memorialul victimelor bombei atomice din Hiroshima:
安らかに眠って下さい過ちは繰返しませぬから
Aici să odihnească toate sufletele în pace, pentru că noi nu vom repeta răul.
Sunt într-adevăr cuvinte alese, prin care ne recunoaștem a fi în același timp și victimele și făptașii. Același lucru e valabil și în cazul energiei nucleare. Atâta vreme cât suntem amenințați de forța energiei nucleare, suntem cu toții victime. Mai mult decât atât, de vreme ce am declanșat această forță și n-am putut să ne împiedicăm să o utilizăm, suntem, de asemenea, și făptași.

La șaizeci și șase de ani după bombardamentele nucleare, reactoarele Fukushima Dai-Ichi au răspândit radioactivitate timp de trei luni contaminând solul, oceanul şi aerul din jur. Nimeni nu ştie cum şi când vom putea opri acest lucru. E a doua sursă de devastări cauzată de energia nucleară în Japonia, dar de data asta nimeni nu a proiectat vreo bombă atomică. Noi, poporul japonez, am deschis calea acestei tragedii, făcând greșeli grave și contribuind la distrugerea propriilor pământuri și vieți.
Cum de s-a întâmplat așa ceva? Cum de n-am respins energia nucleară după al doilea război mondial? De ce ne-am îndepărtat de scopul nostru de societate pașnică și prosperă, pe care l-am urmărit cu atâta sârguință?
Motivul este simplu. Motivul este „eficiența”.
Companiile electrice au insistat ca centralele nucleare să ofere un sistem eficient de generare a energiei. Cu alte cuvinte, a fost un sistem de la care au putut obține profit. La rândul său, guvernul japonez a pus la îndoială stabilitatea livrărilor de petrol, mai ales de la criza petrolului, și generarea energiei nucleare a fost promovată ca politică națională. Companiile au cheltuit sume uriașe de bani pe reclame, mituind astfel mass-media să bage în cap poporului japonez iluzia că producerea de energie nucleară ar fi în condiții de siguranță totală.
Fără să o știm, 30 la sută din producția de electricitate a fost alimentată de energia nucleară. Japonia, o națiune mică lovită frecvent de cutremure, a devenit astfel al treilea generator de energie nucleară, fără ca poporul japonez să realizeze ce se întâmpla.
Suntem dincolo de punctul de unde nu există întoarcere. Fapta e deja săvârșită. Celor ce aveau îndoieli cu privire la energia nucleară li s-a pus întrebarea de intimidare: „Ați fi în favoarea unui deficit de electricitate?” Japonezii au ajuns să creadă că dependența de energia nucleară ar fi inevitabilă. A trăi fără aer condiționat pe timp de vară japoneză caldă și umedă e ceva înrudit cu tortura. În consecință, cei care nutresc îndoieli cu privire la energia nucleară au ajuns să fie etichetați „visători nerealiști”.
Și așa am ajuns unde suntem. Centralele nucleare, care ar fi trebuit să fie eficiente, oferă în schimb o viziune a infernului. Asta e realitatea.
Așa-numita realitate proclamată ca atare de cei care promovează energia nucleară nu este însă defel realitatea. Nu e altceva decât „conveniența” superficială pe care logica lor defectuoasă o confundă cu realitatea.
Această situație a marcat prăbușirea mitului îndemânării tehnologice a Japoniei, de care poporul japonez era atât de mândru. În plus, a permite această logică distorsionată înseamnă o înfrângere a eticii și axiologiei japoneze. Dăm vina acum pe companiile electrice şi guvernul japonez, ceea ce e corect și necesar. În acelaşi timp însă, trebuie să arătăm cu degetul și spre noi înșine. Suntem deopotrivă victime și făptași și trebuie să luăm în serios acest lucru. Dacă nu reușim să facem asta, vom repeta greșeala.

Aici să odihnească toate sufletele în pace, pentru că noi nu vom repeta răul.
Trebuie să avem aceste cuvinte în inimile noastre.
Dr. Robert Oppenheimer, arhitectul principal al bombei atomice, a fost îngrozit de distrugerile provocate la Hiroshima și Nagasaki de atacurile nucleare. I-a spus odată preşedintelui Truman: „Domnule președinte, e sânge pe mâinile mele".
Truman a luat o batistă curată și albă din buzunar și a zis: "Du-te şi ştergeţi-le."
Desigur, nu există nici o batistă curată din lume care să poată șterge atât de mult sânge.
Noi, japonezii, trebuia să spunem „nu”, fără înduplecare, energiei nucleare. Așa cred eu. Trebuia să fi dezvoltat surse alternative de energie ca să înlocuim energia nucleară la nivel național, recoltând toate tehnologiile existente, înțelepciune și capital social. Chiar dacă întreaga lume ne-ar fi batjocorit, zicând: „energia nucleară este cel mai eficient sistem de generare a energiei, proști mai sunt japonezii că nu-l folosesc”, noi tot ar fi trebuit să ne păstrăm aversiunea față de această energie, pe care am experimentat-o prin bombardamente.
Trebuia să facem din dezvoltarea producerii de energie non-nucleară piatra unghiulară a politicii noastre de după al doilea război mondial. Trebuia să dăm acest răspuns colectiv victimelor de la Hiroshima și Nagasaki. În Japonia, avem nevoie de etică, valori, mesaje sociale puternice. Ar fi fost o șansă pentru japonezi să aducă lumii o contribuție reală. Am neglijat acest drum important, preferând să urmărim calea scurtă a „eficienței” în susținerea dezvoltării economice rapide.

Aşa cum am arătat mai devreme, putem depăşi daunele catastrofelor naturale, oricât de îngrozitoare și de extinse ar fi. Și spiritele noastre pot deveni mai puternice şi mai profunde, depășindu-le. Mai mult ca sigur, e ceva ce putem realiza.
Este treaba experților a reconstruiască drumuri şi clădiri stricate, dar e de datoria fiecăruia dintre noi să restaurăm etica și valorile noastre deteriorate. Putem începe prin a ține doliu pentru cei morți, îngrijindu-ne de victimele dezastrului și cultivându-ne dorința firească de a nu lăsa ca suferințele lor să fie în zadar. Asta va lua forma unei devoțiuni atente, tăcute și pline de grijă. Trebuie să ne unim forțele în acest scop, în felul în care întreaga populație a unui sat iese împreună pentru a cultiva câmpurile și semințele de plante într-o dimineaţă însorită de primăvară. Fiecare făcând ceea ce poate, cu inimile adunate împreună.
Noi, scriitorii profesioniști, cei ce ne pricepem să folosim cuvântul, avem și noi de împlinit o misiune pozitivă față de popor. Trebuie să conectăm noi etici și valori la cuvinte noi, așadar, să creăm și să construim povești noi, emoționante. Vom putea apoi să împărtășim aceste povești. Ritmul lor ar încuraja oamenii la fel ca și cântecele pe care sătenii le cântă în timp ce plantează semințe. Am reconstruit o Japonie distrusă complet de al doilea război mondial. Trebuie să ne întoarcem la același punct de plecare încă o dată.
Aşa cum am spus la începutul discursului, trăim într-o lume schimbătoare şi tranzitorie mujō (无常). Fiecare viață se va schimba și în cele din urmă va dispărea. Ființele umane sunt neputincioase în fața marilor forțe ale naturii. Recunoașterea efemerului este unul din conceptele de bază ale culturii japoneze. Conștienți că toate sunt trecătoare și înțelegând că trăim într-o lume fragilă şi precară, suntem în același timp pătrunși și de voința de a trăi și de gândire optimistă.

Sunt mândru că lucrările mele sunt apreciate de către poporul catalan și că mi-a fost acordate un astfel de premiu prestigios. Trăim la mare depărtare unii de alții și vorbim limbi diferite. Avem culturi diferite. Dar, în același timp, fiind cetățeni ai lumii, împărtășim aceleaşi probleme, bucurii şi tristeți. Așa se face că povestiri scrise de un autor japonez au fost traduse în limba catalană și oamenii le-au îmbrăţişat în catalană. Mă bucur să împărtășesc aceleaşi poveşti cu dvs. A visa este slujba de zi cu zi a romancierului, dar comunicarea viselor e o sarcină și mai importantă pentru noi. Nu putem fi romancieri fără a simți această comunicare.
Din câte știu, catalanii au depășit multe greutăţi, trăind viața la intensitate maximă și formând o cultură bogată de-a lungul istoriei. Cred că avem multe de împărtășit unii altora.
Cât de minunat ar fi dacă noi, în Japonia și Catalonia, am putea construi o casă a „visătorilor nerealiști” și crea o „comunitate de spirit”, care să transceadă țări și culturi. Cred că acesta ar fi punctul de plecare pentru renașterea noastră, pentru că și unii, și alții, am experimentat atâtea dezastre naturale și acte nesăbuite de terorism în timpurile recente. Nu trebuie să ne temem să visăm. Să nu permitem unor câini nebuni precum „eficiența” și „confortul” să dea de urma noastră. Să fim „visători nerealiști”, pășind înainte viguros. Ființele umane vor muri şi dispărea, dar omenirea va rămâne și se va regenera mereu. Mai presus de toate, trebuie să credem în această forță.
În încheiere, voi dona acest premiu în bani victimelor cutremurului și accidentului de la centrala nucleară. Sunt profund recunoscător catalanilor și aduc mulțumiri către Generalitat de Catalunya pentru că mi-au oferit acest premiu și această oportunitate. Aș dori, de asemeni, să-mi exprim compasiunea cea mai profundă pentru victimele cutremurului recent din Lorca.

Discurs la primirea premiului internațional Catalunya, 9 iunie 2011.
Am făcut traducerea după un text de pe facebook. Când am terminat-o, căutând o poză cu autorul, am dat de o altă traducere, în mai multe limbi, între care și românește, realizată de un compatriot de-al nostru. Dacă știam de ea, nu mă mai chinuiam și eu. Dar, de-acum...

Albert Camus: Editorial (8 august 1945)

2011-08-10T16:26:00.002+03:00

Lumea este ceea ce este, adică nu cine știe ce. Fiecare cunoaște asta începând de ieri, grație formidabilului concert pe care radioul, ziarele și agențiile de știri l-au declanșat pe subiectul bombei atomice. Învățăm, de fapt, din miezul multor comentarii entuziaste, că un oraș oarecare, de importanță mijlocie, poate fi ras de pe fața pământului de o bombă de mărimea unei mingi de fotbal. Ziarele americane, englezești și franțuzești se întrec în dizertații elegante despre viitorul, trecutul, inventatorii, costurile, vocația pacifistă și efectele de război, consecințele politice și chiar caracterul independent pe care le are bomba atomică. Rezumând într-o singură propoziție: civilizația mecanică a ajuns la cel mai înalt grad de sălbăticie. Va trebui să aleagă, într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, între suicidul colectiv și utilizarea inteligentă a realizărilor științifice.
Până una-alta, ne putem gândi că e oarecum indecent să sărbătorim astfel o descoperire care începe prin a se așeza în slujba celei mai formidabile furii a distrugerii de care omul a dat dovadă în ultimele secole. Că într-o lume livrată oricărui dezmăț al violenței, incapabilă de control, indiferentă la justiție și la bucuria simplă a omului, știința se dedică crimei organizate, de asta nimeni nu se va arăta surprins, decât dacă n-o fi vorba de vreun idealist impenitent.
Descoperirile trebuie înregistrate, comentate potrivit cu ceea ce sunt, anunțate lumii, ca omul să aibă o idee justă despre soarta lui. Dar să faci din aceste revelații teribile o literatură pitorească și umoristică, asta e intolerabil.
Deja nu mai respirăm ușor într-o lume torturată. Iată că ni se propune o angoasă nouă, care are toate șansele să fie definitivă. I se oferă omenirii, fără îndoială, ultima șansă. Care poate, la urma urmei, să fie pretextul unei ediții speciale; deși ar trebui mai degrabă să fie subiectul câtorva gânduri și al unui noian de tăcere.
Mai există și alte motive pentru care întâmpinăm cu precauție romanul de anticipație pe care ni-l oferă ziarele. Când îl vedem pe redactorul diplomatic al agenției Reuters anunțând că această invenție face caduce tratatele sau depășite chiar deciziile de la Potsdam, remarcând că este irelevant că rușii sunt în Königsberg sau Turcia în Dardanele, nu ne putem reține de la presupunerea că minunatul concert are intenții străine de dezinteresul științific.
Să fim bine înțeleși. Dacă japonezii capitulează după distrugerea Hiroshimei și sub efectul intimidării, vom fi încântați. Dar refuzăm să extragem dintr-o veste atât de gravă altceva decât decizia de a pleda și mai energic în favoarea unei comunități internaționale în adevăratul sens al cuvântului, una în care marile puteri nu vor avea drepturi superioare națiunilor mici și mijlocii, în care războiul, flagelul devenit definitiv printr-un simplu efect al inteligenței umane, nu va mai depinde de poftele sau doctrinele cutărui sau cutărui stat.
În fața perspectivelor terifiante care se deschid pentru umanitate, vedem și mai bine că pacea e singura lupta pe care avem a o purta. Nu e doar o rugăciune, ci un ordin care să plece dinspre oameni înspre guverne, ca ele să aleagă o dată pentru totdeauna între infern și rațiune.

PS. Traducere și adaptare radugo; textul în franceză: link. Pe acest blog se află și reacția lui Camus la represiunea Revoluției maghiare din 1956: link.
În ziarele de astăzi, a apărut dezvăluirea că scriitorul francez de origine algeriană ar fi fost ucis de KGB. Dacă asta mai miră pe cineva...

interviu cu un hibakusha

2011-08-09T17:56:00.002+03:00

Sumiteru Taniguchi în 1946

...pe nume Sumiteru Taniguchi.
被爆者 - hibakusha - „om bombardat” - este cuvântul care îi desemnează pe supraviețuitorii bombardamentelor de la Hiroshima și Nagasaki. interviul e luat în 1994 și se găsește în englezește aici: link.

- În 1943, aveați şaisprezece ani și locuiați în Nagasaki. Erați la școală sau lucrați?
- Sora mai mare şi fratele mai mare au părăsit casa deîndată ce au terminat şcoala, aşa că a trebuit să găsesc un loc de muncă să-mi îngrijesc familia. Am luat o slujbă la poștă în 1943. Duceam scrisori, în principal, ocazional telegrame sau colectam scrisori.
- Cum era Nagasaki pe timp de război?
- După acel an [1943], au fost mai multe bombardamente. Unele la sfârşitul lunii iulie, altele în august. Era un şantier naval de cealaltă parte a muntelui, dar a fost bombardat. Zona din fața gării Nagasaki a fost și ea bombardată. Aşa că, în timp ce duceam scrisori, am văzut șrapnele zburând de câteva ori.
- Erau deja distruse anumite părți ale orașului?
- Nu așa de rău. Unele părți ale orașului au fost bombardate, dar nu la o scară mare. Am văzut doar două case explodând cu totul.
- Până în august 1945, v-ați dat seama că războiul se întoarce împotriva Japoniei?
- Oamenii credeau în general exact ceea ce spunea guvernul și ceea ce difuza armata. N-am auzit cum că războiul s-ar întoarce împotriva noastră. A fost Okinawa, dar nu s-a spus nimic care să arate că am fi într-o stare proastă. Unii făceau chiar procesiuni cu lămpi și spuneau am câștigat, am câștigat!
- Ce s-a întâmplat cu dvs. pe 9 august 1945?
- În timpul nopții de 8, au fost avertismente aeriene. Când au plecat, angajații poștei au trebuit să prezinte un raport la oficiu. În cursul nopții de 8, am rămas toți la poștă, iar în ziua următoare (9), urma să încep schimbul la amiază... Dar superiorul mi-a spus să-i fac tura de dimineață, așa că am plecat devreme să duc corespondența.
- Ați auzit semnalul all-clear? Cum ați știut că porniți în siguranță?
- Am plecat de la oficiu după ora 9 și eram pe bicicletă, făcându-mi tura. Pe drum, în jurul orei 10 cred, am auzit avertizarea aeriană, dar pentru că eram în zona rurală, m-am gândit nimic nu-i nimic grav. Apoi, bicicleta mea a avut pană, așa că am lăsat-o și am mers pe jos. Când am terminat tura, m-am întors la bicicletă să rezolv pana. Până atunci au dispărut avertismentele aeriene. Pe la 11, am părăsit oficiul poștal Nishiura-Kami (cum era cunoscut atunci), și am mai distribuit încă niște scrisori la câteva case.

Cum pedalam, am auzit un sunet de avioane în depărtare. M-am gândit: ce ciudat, s-a terminat deja avertizarea. Am încercat să mă uit înapoi și am văzut ceva ca un curcubeu. În clipa următoare, am fost aruncat la pământ, și pentru câtva timp, pământul s-a cutremurat. M-am agățat, ca nu cumva să mă duc. Când m-am uitat în sus, casa pe lângă care tocmai trecusem era distrusă. Ultima casă la care am dus scrisori încă mai era. Am văzut și un copil ucis. Niște pietre mari zburau în aer și una a venit în jos și m-a lovit, apoi a zburat din nou la cer. Am văzut o bombă mare explodând lângă mine și am crezut că voi muri. Dar m-am asigurat că nu pot muri - nu voi muri acolo.
Atunci când lucrurile păreau să se fi calmat, am încercat să mă ridic. Pielea de brațul stâng, de la umăr până la vârful degetelor, curgea ca o zdreanță. Am pus mâna la spate, dar nu erau nici haine. Simțeam doar ceva lipicios.
- Ce s-a întâmplat în continuare? Ați văzut vreun om?
- Bicicleta mea era complet deformată și inutilă. Sacul de scrisori de pe ghidon era deschis, iar scrisorile împrăștiate peste tot. În mod reflex, am strâns scrisorile, le-am pus pe bicicleta și m-am dus să caut adăpost. Nu simțeam nici o durere și nu a existat nici sânge. Dar toată energia părea să îmi dispară. Puteam doar să merg înainte, cu un singur gând: unde să mă duc?
Am mers cam 200 de metri, la un tunel unde se făceau torpile. M-am așezat pe un scaun și am cerut unor oameni să-mi taie pielea de pe braț, deoarece atârna și mă incomoda. Au tăiat din tricou din partea stângă și mi-au frecat brațul cu ulei de mașină.
- Apoi unde ați plecat?
- După un timp, oamenii au început să se gândească că fabrica ar fi bombardată, așa că ar trebui să caute adăpost în altă parte. Erau cam zece minute de la detonarea bombei. Am încercat să mă ridic cu toată forța, dar nu am putut. Nu puteam nici merge. Un tip care se simțea mai puternic m-a dus la deal și m-a așezat pe iarbă la umbră.
O mulțime de oameni s-au adunat cerând apă. Unii le dădeau numele și le cereau oamenilor să le spună familiilor. Oamenii mureau unul după altul. Pe la ora două, cei care se puteau mișca mergeau de-a lungul căii ferate, dar cei mai mulți cădeau și mureau pe drum.
- Ce s-a întâmplat la căderea nopții?
- Noaptea, orașul, muntele, fabricile ardeau toate și era lumină ca ziua. În toată această situație, oamenii încă-și mai căutau familiile și rudele. Am văzut un avion american care cobora ușor ca să tragă în ei. Când avionul s-a ridicat, un glonț rătăcit a lovit o piatră, scoțând un sunet ascuțit. Piatra era alături de locul unde ședeam culcat.
La primele ore ale zilei, a început să plouă, așa că am putut sorbi puțină apă din frunze. Când a venit dimineața, nimeni din cei ce ședeau cu mine nu mai era în viață. Și când a sosit echipa de salvare, au crezut că eram mort ca și ceilalți. Am încercat să cer ajutor, dar nu eram în stare să-mi adun puterea, așa că am rămas acolo încă două nopți.
- Atunci cum ați fost salvat? Cum ați supraviețuit?
- A treia zi m-au scos și m-au trimis la un dispensar la circa 18 mile de Nagasaki. M-au pus pe podeaua, într-o școală primară. Era 11 august, deci nu exista nici o medicație, dar mi s-a dat mâncare. După încă trei zile, rănile au început să-mi sângereze și am început să simt durere, dar nu prea mult. M-au mutat din clinica școlară în altă clinică. La mijlocul lunii septembrie, m-au dus la o clinică de școală primară din Nagasaki, unde pacienții erau îngrijiți de echipa Spitalului Universitar. După ce am fost transferat acolo, primul tratament medical adevărat primit a fost o transfuzie de sânge. Dar corpul meu nu-l putea lua. Am suferit grav de anemie și am devenit piele și os.
- Ce s-a întâmplat cu pacienții din jurul dvs.?
- Păi, foarte puțini pacienți se plângeau de dureri. Doar mureau unii după alții. Mi s-a părut ciudat că nimeni nu strigă itai [mă doare]. Poate că sistemele noastre nervoase au fost afectate. Noi nu sângeram, poate chiar funcția de a produce sânge a fost afectată de radiații. Deci, primul tratament medical de la Spitalul Universitar a fost transfuzia de sânge, dar cum am spus, nici asta nu mergea.
Din acel moment - la o lună după ce bomba a explodat - rănile mele au început să putrezească și să cadă. Corpul viu a fost ars, dar numai după o lună a început să putrezească. Stăteam culcat pe burtă și eram acoperit cu haine vechi care se îmbibau cu puroi și trebuiau înlocuite de mai multe ori pe zi. Cele mai multe victime ale bombei A au spus că au devenit infestați cu viermi, dar mie mi-a luat în jur de un an până ce muștele au depus ouă pe mine. Nici măcar o musculiță nu îndrăznea să se apropie de corpul meu. Un profesor de biochimie a spus că probabil corpul meu răspândea un fel de miros care izgonea muștele.
- Ce fel de tratament medical vi s-a dat mai departe?
- Chiar dacă echipa medicală a Spitalului Universitar s-a implicat, era practic o clinică improvizată în școală. Nu erau facilități corespunzătoare. Ne-au oferit ce remedii puteau, dar nu de natură medicală. Chiar la Spitalul Universitar, de exemplu, au spus că bomba atomică era otrăvitoare. Așa că ne-au dat să bem ceai de plante din frunze de curmal japonez, pe care le credeau detoxifiante. Mai omorau o vacă și ne aduceau ficatul încă viu și-l tăiau în bucăți mici în fața noastră și ne spuneau să-l mâncăm crud. Ne spuneau că ar trebui consumat crud pentru a fi eficient. Motivul era că, dacă nu putem produce sânge în mod normal în interiorul corpului, ar trebui să-l completăm cu ficat de vacă, dar, desigur, nu avea nici un efect real.
Cam pe atunci, a venit penicilina din America, dar am auzit mai târziu că penicilina nu trata pacienții. Echipa de cercetare americană l-a adus ca să facă experimente pe oamenii din Hiroshima și Nagasaki. Oricum, penicilina nu este eficace împotriva radiațiilor.
- Ați fost în stare să obțineți suficiente dezinfectante și pansamente?
- Nu sunt sigur că erau folosite ca dezinfectant. Erau folosit pentru a acoperi rănile cu pansamente antiseptice și unguente, ca să fie uscate a doua zi. Când scoteau pansamentul, spălau rănile cu apă sărată. Apa sărată nu era tratată medical, dar era luată din port pentru a fi fiartă și folosită ca un dezinfectant.
Am crezut întotdeauna că apa sărată venea din portul Nagasaki, dar anul trecut când m-am uitat printr-un document, am descoperit că nu era de la Nagasaki. Multe victime au murit la râurile unde au căutat să-și potolească setea. Aceste ape s-au vărsat în Golful Nagasaki, care era și el radioactiv. S-a scris că apa sărată a fost luată din golf din cealaltă parte a muntelui și s-a fiert într-un vas mare pentru uz medical.
- Când ați primit în cele din urmă îngrijirea de care aveați nevoie?
- Nu am primit tratament medical adecvat până în luna noiembrie... În noiembrie, am fost în fine trimiși cu toții la spitalul naval din Ōmura, în apropiere de aeroportul Nagasaki, unde exista pe atunci o bază navală...
Nici la spitalul naval din Ōmura nu-mi puteau oferi tratamente speciale. În anul următor, au folosit un tip special de medicamente, spunând că ar fi ceva special - dar, privind retrospectiv, nu știu cât de eficiente au fost pentru un corp atât de grav afectat de radiații. Acest tip de radiații persistă în organism pentru o lungă perioadă de timp și afectează întreg sistemul. Și odată ce sistemul este afectat medicina modernă nu mai poate face nimic. Cred că nimeni nu știa cum să facă față situației.
- Aproape 50 de ani au trecut, iar astăzi v-am văzut mergând la spital pentru una dintre cele trei examinări lunare. Cât ați suferit în toți acești ani, ca urmare a unei singure clipe, cea în care bomba a căzut! Cum au fost acești ani?
- După cum știți, după ce bomba a explodat, nu am putut să mă mișc, stând culcat pe burtă timp de un an și 9 luni. Am suferit tot acest timp. Nimeni nu se gândea că voi supraviețui... În mai 1947, am putut să mă ridic. La 20 martie 1949, am plecat din spitalul din Ōmura și m-am întors la Nagasaki. Rănile mele nu s-au închis complet, așa că a trebuit să fiu tratat în Nagasaki. Chiar și după 15 ani, rănile mele nu se vindecaseră.
În acel timp, am avut dureri, am suferit, am vrut să mor. Până la urmă, am cerut concediu de o săptămână de la birou și am plecat de acasă fără să spun nimănui și m-am dus la Karatsu, în prefectura Shiga, să mor. Urcând dealurile și mergând la mare m-am gândit la moarte. Dar în gândurile mele, mi-au apărut toți cei care au murit. Oricât aș fi suferit, eram încă în viață. Când m-am gândit la cei care au făcut răutatea asta cu mine, am realizat că trebuie să trăiesc, în numele celor uciși. Trebuia să spun ce s-a întâmplat, ca moartea lor să fi fost în zadar.
Totuși, durerea fizică a persistat. Uneori, am vizitat două sau trei spitale într-o zi, în speranța că s-ar putea vindeca rănile mele.
Rănile mele nu au fost tratate corespunzător până în 1960. Asta a fost 15 ani mai târziu. Nu a fost ușor. Apoi am dezvoltat o tumoare acolo unde mi-a ars pielea, iar medicul mi-a spus că am cancer... Războiul s-a încheiat în urmă cu 49 ani, dar nu pentru noi. Noi, victimele, am suferit de atunci mereu și nu știm cât de afectate vor fi generațiile viitoare.
Așa că m-am gândit să trăiesc și să spun cât mai multor oameni, ca experiența mea să nu se repete.
- Credeți că mesajul v-a fost auzit?
- Pentru a crea o lume în care putem trăi ca oamenii, trebuie să ne debarasăm de toate substanțele care ar putea fi numite „nucleare”... Trebuie să spunem ce s-a întâmplat la Hiroshima și Nagasaki. Războiul s-a terminat cu 49 ani în urmă, dar încă purtăm războiul în noi înșine.
- În 1954, americanii au testat prima lor bombă H - şi echipajul de pescari japonezi Lucky Dragon 5 (Daigo Fukuryū Maru) a fost bombardat în insulele Bikini. Ce a însemnat acest incident pentru dvs.?
- Bomba cu plutoniu de la Nagasaki a fost un exemplu perfect de experiment pe oameni. Dar americanii care au aruncat-o nu au arătat niciodată vreo remușcare. Ba chiar au mințit și s-au justificat spunând că a fost corect să se arunce bombele pentru a grăbi sfârșitul războiului. Nici cei din guvernul japonez nu și-au cerut scuze vreodată pentru implicarea în acel război. Dimpotrivă, chiar au spus că era inevitabil, că nu aveam altă alegere... Poate că guvernul japonez, care a început războiul, trebuia să discute cu guvernul american.
La Hiroshima s-a aruncat bomba cu uraniu, iar la Nagasaki bomba cu plutoniu. Apoi, a fost dezvoltată o altă bombă, similară cu cea cu plutoniu, cu hidrogen adăugat la compoziție. Astfel au continuat experimentele...
- Există un scop urmărit?
- Bombele au fost testate nu doar pe pescari japonezi, ci pe mulți oameni care au fost făcuți să sufere... Cursa nucleară, dorința de a cuceri lumea cu arme nucleare s-a escaladat. Trebuie să ne oprim. Și pentru a face acest lucru, trebuie să spunem la ce-am fost martori, la Hiroshima și Nagasaki... Zece ani mai târziu, în 1955, a început mișcarea pentru dezarmare, anti-nucleară, după incidentul cu Lucky Dragon din Bikini. La acea vreme, erau o mulțime de oameni care susțineau mișcarea...
Trebuie să facem o lume pașnică și să protejăm o lume în care oamenii să poată trăi omenește. Nu să devenim o lume în care ideologia politică desparte. Nimeni nu și-a cerut scuze nici pentru Hiroshima sau Nagasaki, nici pentru Lucky Dragon...
Am spus lumii că armele nucleare nu sunt compatibile cu viața umană. Cu toate astea, nu există încă nici o mișcare clar îndreptată spre eliminarea totală a armelor nucleare. Desigur, Uniunea Sovietică s-a dezintegrat și se pare că va exista o oarecare reducere a armelor nucleare. Cu toate acestea, SUA nu au scăzut arsenalul nuclear și chiar Japonia vorbește despre posibilitatea de a produce arme nucleare. Și Coreea de Nord ne-a înștiințat că sunt în măsură să producă arme nucleare. În prezent, inspecția nucleară este o mare problemă acolo. Inspecția nucleară în sine înseamnă deja o situație periculoasă...
Cu înțelepciune omenească și solidaritate, trebuie să creăm un mediu care să ne permită să o controlăm...
- Viața dvs. de adult acoperă o perioadă ce s-ar putea numi Era Atomică. În opinia dumneavoastră, care este moștenirea tehnologiei nucleare? Există vreun beneficiu prin utilizarea pașnică?
- Termenul „pace” sau „utilizare în scopuri pașnice” este folosit prea des. Cred că nu există decât un singur sens pentru cuvântul „pace”. Cuvântul ar trebui folosit pentru a indica un mediu în care oricine să poată trăi fericit...
Pot fi alte motive pentru care avem o lipsă de surse de energie, dar centralele nucleare ne duc pe un drum periculos. Oriunde e o centrală nucleară sunt și dispute aprinse... Mi-am spus mereu că nu ar trebui să permitem astfel de atitudini, prin care să se dorească să fim convinși că proliferarea centralelor nucleare este inevitabilă, că nu putem face nimic, și că trebuie să le lăsăm. Vrem ca toată lumea să se gândească la asta.
Unul din lucrurile întâmplate anul trecut este că SUA a apelat la comunitatea internațională să oprească producția de plutoniu - chiar și pentru „utilizarea paşnică”. Și în Japonia, unele persoane au susținut că reutilizarea plutoniului nu este adecvată... și în ultima săptămână sau așa ceva au fost multe zvonuri cum că respectiva cantitate de plutoniu a fost restricționată sau redusă... Trebuie să ne gândim la o alternativă la energia nucleară, să nu ne bazăm pe ea în întregime. Pentru a realiza acest lucru, trebuie să trecem dincolo de diferențele politice sau ideologice. Trebuie să ne străduim pentru același obiectiv - ca toți să ne dorim să trăim decent ca fiinţe umane.
De ce nu ne putem strădui împreună? M-am întrebat mereu de ce... Și am discutat asta de multe ori cu copiii care m-au vizitat în excursiile școlare.

Ryū Murakami: Hikikomori

2011-08-08T17:36:00.010+03:00

Hikikomori a devenit o problemă majoră în Japonia. Tradus imprecis ca „respingerea societății”, hikikomori se referă la starea de anomie în care un număr tot mai mare de tineri japonezi par să cadă în aceste zile. Puștii respinși social se încuie în dormitoare şi refuză orice contact cu lumea exterioară. Trăiesc în revers: dorm toată ziua, se trezesc seara şi stau treji nopțile întregi, uitându-se la televizor sau jucând jocuri video. Unii au computere sau telefoane mobile, majoritatea au însă prieteni puţini sau deloc. Nebunia îi poate ține luni de zile, chiar ani de zile, în cazuri extreme. Nu există statistici oficiale, dar se estimează că mai mult de un milion de tineri japonezi sunt cuprinși de această supărare. Un astfel de tânăr a fost protagonistul ultimului meu roman, 共生虫.

Hikikomori sunt o consecință a creșterii fenomenale a economiei japoneze din a doua jumătate a secolului 20 și a progresului tehnologic imens al țării din acea vreme. Tinerii japonezi nu și-ar fi putut permite recluziunea dacă părinții lor nu ar fi fost suficient de bogați pentru a le oferi casă, masă și diverse mărunțișuri care au ajuns să fie considerate de bază - echipamente audio şi video, software, telefoane mobile, calculatoare. Şi există o sumedenie de dispozitive tehnologice noi pentru ca acești tineri să persiste.

Marile schimbări de structură socială a unei ţări au provocat întotdeauna tensiuni. Acestea, la rândul lor, pot crea noi forme de nevroză. În Europa secolului al XIX-lea, medicii diagnosticau de multe ori isteria drept o nevroză (aproape întotdeauna aplicată la femei) care indica dorința suprimată de a se împlini pe plan social. După ce a devenit o obișnuință pentru femei să plece de acasă şi să ocupe poziţii în societate, isteria a ajuns o raritate.

Se poate deci ca tinerii singuratici ai Japoniei să fie vestitorii unui nou mod de viaţă, unul făurit de schimbările vaste la care țara a fost supusă în ultimii ani. Societatea japoneză este prinsă într-un paradox: e îngrijorată de numărul crescând de copii singuratici și, în același timp, aplaudă gizmos gen noua Sony PlayStation, care vine echipată cu terminal de internet și DVD player. Tehnologii precum aceasta au făcut posibile producerea de filme și desene animate și efectuarea de tranzacții comerciale fără a ieși din casă. Ele îi fixează pe oameni, în mod inevitabil, în spaţiul individual. În societatea informaţională, nici unul dintre noi nu poate fi complet liber de o oarecare izolare socială.

Proasta comunicare domină peste întreaga societate: în familie, în comunitate, între manageri şi angajaţi, între lumea financiară şi ministerul finanţelor, între guvern şi popor. Totuşi, această disfuncţionalitate de comunicare nu are nimic de-a face cu „unicitatea” Japoniei, cu vreo esență inerentă din istoria ei sau vreo tradiţie prin care se diferențiază de alte naţiuni.

Cauza este mult mai simplă. Este vorba de faptul că, prin anii '70, ne-am realizat deja obiectivul naţional. Am muncit din greu pentru a reconstrui ţara din ruinele celui de-al doilea război mondial, pentru a dezvolta economia şi a construi un stat tehnologic modern. O dată atins, în mare, obiectivul, am pierdut mult din forţa de a ne motiva, care ne-a legat atât de strâns pe toți. Japonezii înstăriți nu ştiu ce stil de viață să adopte acum. Această incertitudine i-a zăpăcit pe oameni din ce în ce mai mult şi a cauzat o serie întreagă de probleme sociale. Hikikomori este, firește, una dintre ele.

Singuraticii consideră că este extrem de dureros să comunice cu lumea exterioară și de aceea apelează la instrumentele care le aduc realitatea virtuală în camerele lor închise. Japonia, pe de altă parte, trebuie să se confrunte cu realitatea însăşi. Țara trebuie să accepte faptul că al doilea război mondial s-a încheiat de mult și la fel și zilele glorioase ale restaurării naționale și ale creșterii economice. Nu e nevoie ca statul să vină cu un obiectiv naţional alternativ. Ar fi mai bine ca Japonia să tindă către o societate în care fiecare membru să-și poată stabili obiectivele proprii. Nu e uşor, dar nici imposibil. În cazul în care cultura nu se poate regla şi se îneacă într-un tsunami de tehnologie, Japonia va sfârşi prin a se afunda tot mai adânc într-un labirint de confuzie.

- textul în engleză: link -

Hikikomori from Guco on Vimeo.

trei poesii de Mircea Ivănescu

2011-07-25T14:50:00.004+03:00

(RIP)

mopete în atmosferă lăuntrică
mopete s-a instalat într-o seară comod,
la marginea focului, să-şi citească gazeta -
în spatele lui, scara care suia la pod
trosnea când lumina focului își înfigea egreta
pe câte o treaptă, mai foşnea şi mopete
cînd întorcea foaia să urmărească ce scrie
despre una sau alta, din când în când îşi nota pe manşete
câte o idee, ca să poată mai târziu să o transcrie
când avea să se ducă la culcare, pe perete deasupra
patului. alături, pe măsuță, avea sticla și paharele
(îl așteptase în seara aceea pe marele
lui prieten - dar nu venise). asupra
întregii scene era o liniște binefăcătoare.
nivelul lichidului în sticlă scădea cu câte o palmă liniștitoare.

mopete are moralul scăzut
marele prieten cu pălărie al lui mopete vorbește
tare - ca să-i ridice moralul lui mopete, care e asediat
de mari păduri de tristeţuri. în fiecare copac, spânzurat
câte un schelete al gândurilor lui mopete plutește

prin aer spre bruna rowena în câte o sarabandă bizară.
marele prieten cu pălărie nici nu ştie ce drame
sufletești se produc în mopete, şi în rame
de indiferență adânci peisaje de suferinţă înconjoară.

și nici chiar prietenul lui mopete care
îl citează pe pictorul vasile nu are
o părere prea bună despre disperările lui mopete.

cu atât mai puțin bunul și înaltul prieten al lui
mopete. cât despre bruna rowena, ea lui
mopete nici nu-i acordă surâsurile ei incerte.

mopete și unicitatea
mopete ascultând cum un prieten al său citează
din vasile kandinsky, are o reprezentare
ciudată a singurătăţii lui – ipostază
învechită, în pete fără urmare

aruncate peste pânza unei realităţi, însă în care
străluceşte tânăra nefa. tânăra nefa, ea
e foarte inactuală acum – nu mai vrea
mopete să o invoce. nu-i mai apare

nici o soluţie lui mopete. e un fel de deşert,
în care el se îndepărtează. soarele, drept
deasupra capului, se închide în halo,

şi e o lumină cu pâclă, (desigur, afară,
dincolo, e tânăra nefa, totuşi. însă nici o
posibilitate de ideare). e o linişte foarte impară.

ce frumoasă-i ţara mea

2011-06-19T01:39:00.001+03:00

nimeni nu-i poşetă-n ţara lui

2011-06-07T11:37:00.008+03:00

-nici o legătură între poșeta din articol
și cea a doamnei din imagine-

Unul dintre simbolurile pe nedrept uitate ale comunismului este poșeta Elenei Ceaușescu. Totdeauna în taior, totdeauna cu poșeta în mână, de fapt în ambele mâini, țeapănă ca moartea - așa se prezenta consoarta Odiosului în spațiul public. Poșeta era urâtă, ieftină, simplă. În alb și negru la început, apoi parțial coloră, apoi coloră, dar întotdeauna monocoloră. Și la congrese, și la proces, Elena Ceaușescu a avut poșeta la ea și părea că face corp comun cu ea și că vor păși împreună și în ultima vizită de lucru, aia care nu se mai termină niciodată și despre care ni s-a spus că e o luptă perpetuă și niciodată biruitoare cu viermele neadormit.
Să revenim la poșetă. Nu-mi amintesc ca savanta s-o fi deschis vreodată. De aceea sunt tentat să cred că n-avea nimic în ea. Parcă prea semăna ea, poșeta, cu rafturile goale de la alimentare. Sau cu cozile la nimic. Cu pungile de un leu ale celor ce ședeau la coadă la nimic. Cu închiderea programului. Cu căciula lui Nicolae Ceaușescu. Cu cele mai înalte culmi de progres și civilizație. Cu măiestria arhitectonică a Casei Poporului. Cu marele bulevard Victoria Socialismului. Cu stema României. Cu secera și ciocanul. Cu materialismul dialectic și istoric. Cu gândirea savantei de renume mondial. Ca să nu mai vorbim - sssst! - de dosarele de la securitate. Chintesența României comuniste era acea poșetă, emblemă de necontestat a sărăciei, a nevoilor și neamului. Poșeta era Țara. Era Partidul. Era Geniul Carpaților. Era Poporul, în cele trei funcțiuni ale sale: de producător, proprietar și beneficiar. În ea era totul pentru că în ea nu era nimic și în ea nu era nimic pentru că totul era nimic.
Poșeta Elenei Ceaușescu conținea așadar tot ce aveam noi sub comunism, adică nimicul. Ea era a Elenei Ceaușescu pentru că noi n-aveam nimic. Și fiind a Elenei Ceaușescu, nu era de fapt a nimănui. La revoluție, am bănuit-o pe așa-zisa posesoare că ar fi ascuns în poșetă giuvaere de mare preț, inele bătute cu pietre nestemate și porțelanuri chinezești. De aceea, mulți au încercat, timp de două decenii, să pună mâna pe poșetă și s-o scotocească. Cei care au reușit n-au găsit decât niște tinichele, niște nimicuri. Ca să se îmbogățească, le-au vândut la suprapreț, astfel apărând și vestiții moguli și oligarhi, dar și un fost bișnițar oficial al securității, ajuns între timp președintele Țării, adică al Poșetei.
A fi președintele unei Poșete nu înseamnă însă a fi și posesorul Poșetei. Acest lucru s-a întâmplat și în comunism, așa încât nu e de mirare că se întâmplă și în capitalism, unde e presupusă o mai pronunțată diviziune a puterilor. Problema era că Poșeta dădea impresia că nu mai are un posesor anume. Parcă prea era a tuturor și a nimănui, ea care e totul și nimicul.
Printr-un parapraxis repetat îngrijorător de des, Băsescu a indicat-o pe noua și nu știu cât de fericita posesoare în ultima campanie prezidențială. Spunând că „Vântu vrea să pună mâna pe poștă”, președintele s-a referit la faptul că Poșeta - care a fost făcută poștă în ultimii 20 de ani - e în primejdie. Ceea ce e, nu-i așa, o mică mare diferanță, dacă preferați în locul aluziilor freudiene pe cele derridaești.
Așadar Poșeta avea, încă de pe-atunci, o nouă posesoare reală, în carne și oase. Îndemnul Cherchez la femme! și indiciul „vizită de lucru” nu ne pot conduce decât către prima turistă din stat. Disperarea băsistă din campanie era că Udrea, adică Puterea, adică posesoarea Poșetei, era în pericol să fie luată de moguli, care puteau, după ce-o luau pe ea, pe Putere, adică pe Udrea, să devină președinți ai Poșetei. Din fericire pentru el, nu s-a întâmplat așa ceva, iar președintele nu mai are decât un vis, după ce-a înlăturat coșmarul uzurpării Poșetei.
Așa cum am mai spus, titularul de la Cotroceni are ca unic reper în viziunea sa despre președinție modelul ceaușist - lucru confirmat și în ultimele dăți, ca de pildă la proiectul revizuirii constituției, mai pe românește spus, proiectul cârpăcirii Poșetei. Ceaușescu, fiind lider într-o dictatură, avea dreptul moral (dacă nu chiar legal) să considere că statul e el. Deci că el este Poșeta. Și nu considera doar el, ci chiar așa și era. (Într-o dictatură nu liderul e paranoic, ci toată societatea. Dacă n-a spus-o vreun deștept până acuma, o spun eu; și mulțumesc tuturor pentru aprecierile privind această perlă de cugetare politică.) Președintele de acum aspiră, converge către modelul președintelui-poșetă. E o poșetă ceva mai scumpă, nefiind poșeta Elenei Ceaușescu, ci a Elenei Udrea. Dar e și o poșetă plină de carduri, unele adevărate, altele - cele mai multe - false. Sau poate are în ea stenograme. Ceea ce-nseamnă că, de fapt, n-are nici ea nimic.

stenogramele von Trier

2011-05-20T01:52:00.004+03:00

Lars von Trier, excomunicat de festivalul de la Cannes pentru „afirmații inacceptabile, intolerabile, contrare idealurilor umanității și generozității”. evident, dintre aberațiile de mai jos, zise la conferința de presă, cele care au contat au fost cele cu Hitler, care, în numele acestei netolerări a intolerabilului, îl vor trece la index de aici încolo pe regizorul danez. Palma de aur a dat, Palma de aur a luat!

Despre Melancholia
O, Melancholia e o comedie. Stați să vedeți ce iese când mă apuc de o tragedie.

Către Charlotte Gainsbourg, care a spus că acum îl cunoaște mai bine pe Lars von Trier decât la filmările de la Antichrist:
Eu te cunosc mult mai bine... și din toate unghiurile posibile.

Credeți că Melancholia este un pretendent puternic pentru Palme d'Or?
O, da, bineînțeles că da. O, da, da.
Dar vă place?
Nu sunt foarte sigur. Poate că-i o prostie. Bine, eu sper că nu, dar există o posibilitate destul de mare ca filmul într-adevăr să nu merite văzut.

Către Kirsten Dunst, referitor la experienţele ei cu depresia
Sunt foarte fericit că nu ești cu toți boii acasă. Asta m-a ajutat.

Către Udo Kier
Fantastic ce intuiție am avut să-l etichetez drept homosexual. Performanțele tale sunt fantastice, Udo, nu ştiu de unde le-ai scos.

Despre următorul film
Kirsten a insistat să fie un film porno. Am făcut acel faimos beaver-shot din film. Kirsten a cerut sa fie dezbracată. I-am spus: Nu se prea potrivește cu filmul. Iar ea a zis: nu, nu, nu, nu... aș vrea tare mult. Aşa că i-am spus: bine, atunci să-l punem în film. Iar ea vrea acum mai mult - așa sunt femeile... Charlotte este chiar în spatele ideii şi eu fac tot ce pot. Le-am spus: Dar haideți atunci să vorbim mai mult, să punem mult dialog. Dar ele au zis: nu mai putem noi de dialog. Vrem doar să aibă mult sex și cât mai dezagreabil. Asta scriu acum. O să fie lung de trei sau patru ore lungi - deci conferința de presă va fi ceva mai târziu, aşa că am să dorm un pic mai mult.

Orgasmul francez vs cel american
Toată discuţia despre Biserica Răsăritului e foarte importantă pentru orgasme. În film, desigur, sunt toate false, toate sunt false. Numai ale lui Charlotte nu sunt false. Dar sunt două moduri diferite de lucru. Unul francez versus... să nu vorbim despre Spider-Man (Tobey Maguire, care a jucat cu Kirsten Dunst în Omul-păianjen - n.tr.) acum?(...) O să fie și el în filmul porno.

Sfaturi de la operatorul de imagine
Mi-a spus: Nu fă greșeala pe care mulți regizori de vârstă mijlocie sau mai bătrâni o fac - cu femei tot mai tinere și tot mai dezbrăcate. I-am spus: Nu-mi zi mie dintr-astea. Vă spun acum că or să fie și goale și extrem de tinere.

Despre alcoolicii nu prea anonimi Kiefer Sutherland și Stellan Skarsgård
Filozofic sunt împotriva interzicerii băuturii. Cred că avem nevoie să ne intoxicăm. Mă uit la tine, Stellan. M-aş fi putut uita la Kiefer, dacă ar fi fost aici, dar cum el nu e aici, tu ești următorul pe listă.

Despre originile sale germane
O lungă bucată de timp, am crezut că sunt evreu şi eram foarte fericit să fiu evreu. A apărut mai târziu Susanne Bier (regizoare daneză) și nu am mai fost atât de fericit să fiu evreu. Nu, a fost o glumă, scuze. Dar s-a dovedit că nu sunt evreu, iar dacă oi fi, sunt un evreu de mâna a doua... Am vrut să fiu evreu şi apoi am aflat că de fapt aș fi nazist. Deoarece familia mea era germană. Ceea ce de asemeni îmi face plăcere.

Despre Hitler
Ce pot să spun? Îl înţeleg pe Hitler. Cred că a făcut unele lucruri greşite, absolut, dar îl văd stând în buncărul său, la sfârşit ... Cred că înţeleg omul. Nu este ceea ce am numi un băiat cuminte, dar înţeleg multe despre el si îl simpatizez un pic... Nu sunt pentru al Doilea Război Mondial - şi nu sunt contra evreilor... Susanne Bier este... nu, nici măcar Susanne Bier. A fost și aia o glumă. Sunt pentru evrei, desigur, foarte mult! Nu prea mult, pentru că Israelul este o grozăvie(...) Îmi place Albert Speer. Nici el n-a fost probabil printre cei mai buni copii ai lui Dumnezeu, dar a avut un talent pe care l-a putut utiliza în timpul... bine, sunt nazist!

Va face un film mai măreț decât Melancolia?
Mai măreţ? Da, asta ne place foarte mult nouă, naziştilor. Avem tendinţa să facem mereu lucruri cât mai grandioase. Poate m-ar putea convinge în privința Soluţiei finale... jurnaliştii.

Melancholia from Zentropa on Vimeo.

Odysseas Elytis / Mikis Theodorakis Της δικαιοσύνης ήλιε νοητέ

2011-05-17T00:34:00.006+03:00

Versuri din poemul lui Elytis Cuvine-se (Άξιον Εστί) - pentru traducere daţi vina pe radugo:

Της δικαιοσύνης ήλιε νοητέ
και μυρσίνη εσύ δοξαστική
μη παρακαλώ σας μη
λησμονάτε τη χώρα μου

Αετόμορφα τα έχει τα ψηλά βουνά
στα ηφαίστεια κλήματα σειρά
και τα σπίτια πιο λευκά
στου γλαυκού το γειτόνεμα

Τα πικρά μου χέρια με τον Κεραυνό
τα γυρίζω πίσω απ' τον καιρό
τους παλιούς μου φίλους καλώ
με φοβέρες και μ' αίματα

Της δικαιοσύνης ήλιε νοητέ
και μυρσίνη εσύ δοξαστική
μη παρακαλώ σας μη
λησμονάτε τη χώρα μου

Soare înţelegător al dreptăţii
şi tu mirt doxologic
să nu vă rog să
ţara mea să nu o daţi uitării

Înalţi munţii ei precum vulturii
dinăuntrul vulcanilor viţa de vie răsare
şi case de plop alb
în prejmele azurului

Aspre-mi mâinile de fulger
le-ntorc vreme-ndelungă spre-napoi
prietenii vechi mi-i chem
cu frică şi cu sângiuiri

Soare înţelegător al dreptăţii
şi tu mirt doxologic
să nu vă rog să
ţara mea să nu o daţi uitării

Hristos a înviat!

2011-04-24T19:04:00.007+03:00

Christ ist erstanden von den Toten,

im Tode bezwang er den Tod

und schenkte den Entschlafenen das Leben.

Χριστός Ανέστη εκ νεκρών,

θανάτω θάνατον πατήσας

και τοις εν τοις μνήμασιν,

ζωήν χαρισάμενος.

المسيح قام من بين الأموات

و وطئ الموت بالموت

و وهب الحياة

للذين في القبور

Christ is risen from the dead;

by death had he trampled down death,

and upon those in the tombs he had bestowed life.

Христос воскресе из мертвых,

смертию смерть поправ

и сущим во гробех живот даровав.

그리스도께서 부활하셨네

죽음으로 죽음을 멸하시고

무덤에 있는 자들에게

생명을 베푸셨나이다!

BWV 245

2011-04-23T12:40:00.001+03:00

Părintele Galeriu: Semnul Sfintei Cruci

2011-04-22T11:40:00.000+03:00

Crucifix (Michelangelo Buonarotti,
lemn policrom, 1492).

Privind-o şi contemplând-o, ea ni se dezvăluie ca un semn, ca un simbol. Simbolul e un semn văzut care învăluie şi dezvăluie o semnificaţie, o prezenţă spirituală, nevăzută. Prin laturile ei, Crucea este un simbol atotcuprinzător. Linia verticală uneşte cerul cu pământul, prin linia orizontală îmbrăţişează lumea.
Păcatul a aruncat blestem asupra ei: Blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn, s-a scris în Legea veche (Deuteronom XXI, 23). Propriu-zis, nu asupra lemnului era blestemul, ci asupra celui osândit pe el. Şi, mai adânc, nici asupra osânditului, ci asupra păcatului, a răului şi a stricăciunii din el.
Dacă în acea lume de sub osânda păcatului Crucea devine blestem şi instrument, unealtă atât de crudă a pătimirii umane, pe ea fiind executaţi sclavii, tâlharii, Fiul lui Dumnezeu, în smerenia Lui, a îmbrăţişat-o, în iubirea Lui supremă, precum învaţă Sfântul Pavel: S-a lipsit pe Sine de slavă, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor... S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce (Filipeni II, 7-8).
Şi aşa Hristos a făcut din Cruce altarul Său de jertfă: Avem altar – zice Apostolul – pe care Iisus, ca să sfinţească poporul cu sângele Său, a pătimit, a suferit Crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu (cf. Evrei XII, 2; XIII, 10-12).
Înţelegem atunci precum ne învaţă Sfântul Atanasie cel Mare: „De aceea Iisus Hristos – Mântuitorul nostru – a ales să moară pe Cruce: pentru că este singurul fel de a sfârşi cu braţele deschise, îmbrăţişând lumea. Şi dezlegând blestemul a dat binecuvântare”. Hristos voieşte să ne facă şi pe noi părtaşi binecuvântării Crucii Sale. În ea se descoperă chipul iubirii supreme. Hristos vrea şi pe noi să ne facă părtaşi iubirii Sale divine. Creştinul, făcând semnul Crucii, mărturiseşte şi credinţa şi nădejdea şi iubirea divină în plinătate rostind cuvintele: „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, dă mărturie credinţei în Sfânta Treime – Dumnezeirea iubirii supreme; iar prin semnul însuşi al crucii dă mărturia iubirii şi în forma ei cea mai înaltă: a jertfei care poartă în ea puterea şi nădejdea învierii, deci biruirea răului, păcatului, stricăciunii şi morţii. Aşa şi preamăreşte Biserica: „Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta ne-ai dat-o nouă ... că – prin ea – morţii ai sculat şi moartea ai surpat. Pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi Învierii”.

1998

leapşalike

2011-04-20T14:22:00.002+03:00

am primit de la Speranța acum nu știu câte secole o leapșă, care îmi cere să spun zece lucruri care îmi plac. o dau mai departe la: Link, Lucian, Ștefan, Victor şi Andrei.
deci, atenție, încep :p
1. îmi place noaptea pentru că e cel mai frumos anotimp și luna pentru că e cea mai frumoasă culoare.
2. îmi place vacanța.
3. îmi place să mă culc și să mă scol târziu.
4. îmi place să beau prigat de „grefuri” înainte de culcare.
5. îmi place revolta împotriva șefilor și cred că mi-ar plăcea și anarhia pentru că m-am convins că, la noi în țară cel puțin, șefii nu doar că nu sunt buni la nimic, ba chiar dăunează.
6. îmi place mentosanul.
7. îmi place blogul {feuilleton}...
8. ... de la care m-am contaminat cu obsesia adolescentului lui Flandrin.
9. îmi place să dau like pe feisbuc la tot ce îmi place.
10. îmi place muzica lui Bach:

de z'acord

2011-04-19T01:29:00.010+03:00

Rock'n'roll (Salvador Dalí, ulei pe pânză, 1957).

Într-una din zilele acelea, ca să mă exprim biblico-floydian, trecând prin piață, am auzit din gura unei femei expresia mă doare ochii. Formularea mi s-a părut corectă. Femeia n-avea nimic cu bieții ochi, ci cu durerea însăși a ochilor. Durerea era cea care o chinuia, nu bieții ochi. Acordul dintre subiect și predicat n-ar fi reușit să pună degetul pe rană, să localizeze realitatea pe care cuvintele chipurile o exprimă. Regulile gramaticii sunt ca ale biliardului, ele n-o fac să-și trangreseze propriul joc. Unde este normă și regulă nu este adevăr.
Chestiunea e, dacă vreți, tranșată prin însăși Revelația divină. Dezacordul apare încă din primul verset al Scripturii, și în exact același mod ca la femeia amintită:

בראשית ברא אלהים את השמים ואת הארץ

adică: La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul, cu mențiunea că Dumnezeu, în ebraică, e un plural, pe care nu-l putem traduce fără primejdia ereziei. Sigur, aici am putea invoca pluralul singular din triadologia ortodoxă, dar el nu scuză în fața gramaticianului dezacordul gramatical.
O primă funcțiune a dezacordului poate fi, așadar, numită aletheică, sau anamnetică etc. Dezacordul se... acordă cu acea condiție a terțului inclus pe care o are adevărul. Adevărul este antinomie, zice Florensky. Sau, tot el: că lumea în care ne mișcăm este un spațiu neeuclidian. Și un timp asemenea. Că pământul e albastru ca o portocală, ca în versul lui Éluard. Evanghelia vorbește des despre concomitența trecutului și viitorului (vine ceasul, și acum este) sau despre coincidența spațiilor (nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer) și o face știind de ce. Dezacordul nu e decât un coparticipant la acest gen de exprimare oximoronică.
A doua funcțiune e cea anestetică - în exemplul de la care am plecat, pare a fi chiar analgetică. Dezacordul e un decalaj - un bemol sau un diez pus aiurea de un copil șotios pe o partitură veche. Efectul anestetic, așa i-am putea spune acestui mic amănunt care dă peste cap canoanele. Alții au spus despre el că este: detaliul, interesantul, diferanța, etwas besonderes etc. Șarpele din Epopeea lui Ghilgamesh, bolul de orez al lui Buddha, floarea lui Mahākāśyapa, batista Desdemonei, chitara dezacordată a lui Dylan etc. fac parte din aceeași specie, a elementelor de șoc care fac să se disipeze percepția de ordine brejnevistă de până la ele.
A treia funcțiune e cea autocontradictorie față de anterioarele. O putem numi, așadar, la fel de bine, funcțiunea amnetică sau funcțiunea estetică. Fapt care conține, iarăși, o contradicție, dacă ținem cont că Muzele sunt fiicele Mnemosynei; dar asta pentru că memoria este de fapt cea care conține în sine contradicția, în forma ei radicală, a auto-negării. Prin uitare, memoria „privește” în viitor, iar această scrutare a ceea ce nu este este poiesisul în sine. Prin uitare, memoria își dezaprobă amintirile și se îndreaptă către cele ce nu sunt, instituind o nouă dispoziție cosmotică.

Fukuyama despre viitorul Egiptului

2011-02-11T22:00:00.006+02:00

Evenimentele recente, cele din Tunisia, mai întâi, şi acum cele din Egipt, demonstrează că nu există o excepţie culturală arabă de la marea dorință de libertate a lumii întregi.
Actul autosacrificial care a pornit dramaticele evenimente a fost cel al unui vânzător de legume tunisian, nemulțumit că guvernul îi confisca în mod repetat căruța şi că poliţista la care s-a dus să se plângă l-a pălmuit şi insultat. Oamenii vor drepturi politice, pentru că vor ca guvernele lor să-i trateze cu demnitate - dorință care, evident, reverberează în lumea arabă.
Revolta nu pare să fie a celor săraci, sau marginalizaţi, sau religioși, ci a clasei de mijloc, a tunisienilor și egiptenilor iscusiți în cele tehnologicești, care nu au posibilitatea unei munci semnificative sau cea a unei participări politice. Ei vor să se alăture restului lumii şi să nu fie decuplați de ea.
De ce însă lumea arabă vine atât de târziu la o sărbătoare a democraţiei pe care latino-americani, est-europeni, asiatici şi africani au început s-o frecventeze încă de acum 20 de ani? Parte din răspuns ni-l oferă strategia deliberată urmată de lideri autoritari ca Hosni Mubarak - strategie ce eviscera opoziţia liberală şi permitea Frăției Musulmane să opereze doar cât să sperie Statele Unite şi susținătorii occidentali.
Această strategie a mers cu o serie de administraţii americane ce au ținut discursuri goale despre nevoia de democraţie, dar n-au fost niciodată dispuse să-și înghiontească aliatul, de teama întăririi opoziţiei islamiste. Acum ele culeg ce au semănat.
Dacă domnul Mubarak își părăsește într-adevăr funcția şi se petrece o ruptură veritabilă cu regimul său - înțelegând că și vechii colaboratori, gen actualul vicepreședinte, Omar Suleiman, vor pleca și ei de la putere - atunci sarcina principală a egiptenilor va fi aceea mai puțin fascinantă a construirii instituţiilor.
Democraţia nu izvorăște magic o dată cu plecarea dictatorului și nici măcar după ce primele alegeri libere şi corecte au loc. Revoluţiile colorate din Georgia, Ucraina şi Kârgâzstan, la fel ca intervenţiile SUA în Afganistan şi Irak, i-au dezamăgit invariabil pe optimiștii lor susţinători timpurii, întrucât n-au produs guvernări democratice eficiente.
Facebook şi Twitter se pricep să mobilizeze flashmob-uri care să dea jos tirani, dar folosesc mai puţin la construirea partidelor politice, la formarea coaliţiilor, la negocierea programelor politice sau la eliminarea corupției funcționarilor.
Acum, forţele cele mai bine așezate în Egipt sunt cele militare şi Frăția Musulmană. Egiptenii care doresc un viitor liber și democratic ar face bine să se organizeze astfel încât aceste grupuri să nu moştenească puterea.

- traducere și adaptare: radugo, după articolul din WSJ, 2 februarie -

pedestră

2011-01-17T12:16:00.000+02:00

百鬼夜行 (Scenă scandaloasă), Kawanabe Kyōsai (sec. XIX).

un te duci domnule Lundewegt
că nici n-ai pantofi şi e un praf
pe drumuri şi între le
ziuni ai bandaje care te-ar putea
incomoda în voiajul tău prea
frumosule că
luţ cu ramuri de cri
crizanteme în păr se vede că ai treabă
dar de ce la galop şi de ce tocmai
mie să-mi nechezi în nas

rămas în cătuşele înflorate şi pijamaua
cu butoniere luând aminte la cele
scrise în cartea de pove
ţe ale înţeleptului împărat Rahwajiel:
viaţa nu e un nasture ca să o în
chei viaţa de aceea în pofida tuturor continuă:
viaţa e o fisă şi singura chestie cu ea
e că nu ştii niciodată nu
mărul de telefon ca să îţi răspundă la apel:
viaţa e un robinet defect care curge
întruna şi nu există instalatorul acela
priceput care să îl poată opri:
viața n-ai s-o citești niciodată
la rubrica decese:

pe dinapoia răsăritului e frig
pe pereţi am Mussorgski
şi o duminică gloomy
şi vechiul bătrânescul optimism care z
brrrr mi-a preschimbat
ridurile în aripi negre

scurtă istorie a pogo-ului

2010-12-30T22:14:00.011+02:00

La lutte de Jacob avec l'ange
(Gustav Doré, gravură, 1855).

un cuvânt misterios pe care l-am auzit ieri la o persoană și mai misterioasă este pogo. sunt încă sub imperiul farmecului acestui cuvânt, așa cum am fost, pe vremuri, fascinat de zoso (nu blogărul), xoxo, sotto, hobo, sau alte asemenea. m-am documentat cu privire la ce înseamnă pogo și am găsit că dansul e de fapt un set de dansuri ceva mai complex, set pe care l-am putea defini generic drept „tehnici de îmbrâncire la concerte și rockoteci”.
ca intro, ar trebui să vorbesc despre fenomenul îmbrâncelii, pe care îl cunoaștem încă din copilărie. hmmm, ce exemple să dau, ca să fiu clar? jocul țară, țară, vrem ostași seamănă un pic cu pogo, doar că e un pic prea organizat. aceeași problemă o au și grămezile de la rugby. cât despre diferitele îmbrânceli din tramvai, sau de la cozile la alimente, sau de la cozile la moaște, evident, ele nu pot fi numite dansuri. de aceea, poate că un exemplu bun ar putea fi contraexemplul tangoului, cu care pogo se află într-un contrast elocvent.
cele două dansuri exprimă pozitivul și negativul luptei. în a sa Istorie a tangoului, Borges remarca faptul că, în vremurile lui Evaristo Carriego, tangoul era dansat de obicei de bărbați, femeile nevrând din pudibonderie să li se alăture. ei, fix din acest motiv, componenta sexuală a tangoului a venit la pachet cu cea „belicoasă”, întrucât pentru bărbat „Sex ist eine Schlacht / Liebe ist Krieg”, cum spun cei de la Rammstein - și invers :). pogo este și el o luptă, dar lupta nu în înțelesul ei pozitiv, de încleștare, al cărei scop este agățarea, posedarea, capturarea, dominarea partenerului, ci în înțelesul negativ, de respingere a celuilalt. tangoul este lupta acceptată, pogo-ul este senzualitatea refuzată. tangoul este erotism, pogo-ul este eroism.
eroism în fața cui? subcultura punk a generat pogo-ul ca pe o ripostă anti-disco, adică anti-lipeală, sau dez-lipeală. prima variantă a fost up-and-down-ul, a cărei paternitate îi este atribuită însuși pontifului punkului Sid Vicious, și despre care se zice că ar avea la bază, pe de o parte, mișcările amuzante ale skankingului:

iar pe de altă parte, dorința celor din spate de a vedea mai bine concertul. astfel, unii dintre spectatori au început să sară up-and-down, făcând astfel ca dansul-respingere și inevitabil anti-atracție să fie în primul rând o reacție contra gravitației.
reacție care s-a extins apoi, firește, la persoanele din jur, care au început să fie luate de guler, scuturate bine și trântite la pământ, într-un dans care chiar așa se și numește, slam-dancing, dans de trânteală:

slam-dancingul a fost preluat de la punkeri de către fanii thrash-metalului, care l-au combinat cu crowd-surfing-ul sau cu surfing-ul de mulțime și cu stage-diving-ul (când îți iei zborul de pe scenă și aterizezi în mijlocul puștilor dezlănțuiți). amenințarea vine din toate părțile, eroismul e maxim. noul gen s-a numit mosh sau moshing, de la to mash, a face terci, iar locul în care se află grupul de persoane care fac moshing se numește moshpit - denumire care probabil anticipează că într-o bună zi o să-l vedem și pe Brad Pitt la rockotecă.

aici am de făcut o observație. am găsit pe youtube tutorialul unui turc privitor la pogo, întâmpinat de un botoșănean de-al nostru cu comentul, citez: „dude, pogo is for punk. not for metal.; metal+pogo=fail.” cum comentul a fost cel mai apreciat, se pare că aparține unei persoane competente în domeniu. există deci experți care consideră că ceea ce se întâmplă într-o rockotecă în materie de împungere nu se numește pogo, dar nu avem de-a face totuși cu o consonanță de opinii în acest sens.
în fine, o variațiune inevitabilă s-a produs odată cu apariția a ceea ce se numește wall of death, cu care moshingul a devenit dans de societate și chiar că aduce cu țară, țară, vrem ostași; lupta e între două armate de tineri moshi vânjoshi:

imnul consumului de iarbă

2010-12-29T01:18:00.003+02:00

Pierre Clémenti în filmul lui Bertolucci Partner (1968)

mă aşezasem la loc ca un bibelou stricat
ce eram nu mă mai uitam
după porumbeii negri de pe terasă conversam
fără să articulez vreun cuvânt
și după un timp am constatat că mi
se umpluse paharul cu băuturi
reflecții tautologii și muzici

dansul mi-a ridicat ochii din pământ
și din moarte astfel am putut vedea
mâna nevăzută care îmi mângâia părul de pe piept
și care îmi spărgea un coș nevăzut
care nici el nu era
decât în creierii mei și în degetele tale

o altă mână ceva mai văzută
bineînțeles a indianului cobora
paralel cu cerul sprijinindu-se
pe umărul tău în ochii tăi culorile
se schimbau în fiecare secundă
ca și cum ai fi schimbat canalele
cu telecomanda

lin și împăcat în confortul generat de
prezența ta în intimitatea inimii mele
mi-am vomitat în buda publică dragostea
și celelalte grozăvii ale vieții
ca să fac loc unui fulger
mult mai înalt

pe câmpul de bătălie soldații muriseră
sau poate numai dormeau
în pijamaua lui cu constelația Orion
împăratul Finlandiei trecea pe la fiecare
stetoscopiindu-l părintește
iar când se întâmpla să mai ridic capul din tranșee
te întrebam ce mai faci animăluţul meu
și tu în chineza lui Nichita ia la păscut
ni-ho ni-ha ni-ha-ha

top 7: colinde

2010-12-26T18:57:00.005+02:00

7. Colind bizantin

6. Colo-n susu

5. Trei Crai de la Răsărit

4. Velerim și Veler Doamne

3. La lină fântână

2. Legănelul lui Iisus

1. Oleroanda
(apasă pe albastru pentru versuri)

Nikolaos Zias: Imaginea Naşterii Domnului în arta ortodoxă

2010-12-22T23:22:00.015+02:00

Γέννηση (mozaic, Daphni, sec. XI).

Naşterea lui Hristos, acest eveniment major în istoria lumii, e celebrată de către Sfânta Biserică Ortodoxă cu doxologie şi căință (κατάνυξη), exprimate în chip minunat de imnografia melodioasă şi de pacifica iconografie.

Astfel, în biserică, dreptmăritorul creştin simplu trăieşte misterul Întrupării cu propriile simţuri, transfigurate spre a putea comunia cu inefabilul. Închinarea icoanei Naşterii „se vede” prin ochii teologiei Întrupării şi se simte cu bucuria Înomenirii. Dar și cel ce n-a gustat din mierea vieţii duhovnicești poate înţelege icoana în măreția ei spirituală, în adâncimile ei mistice şi în frumuseţea estetică a artei ortodoxe, căreia i se spune de obicei bizantină.

Icoana Naşterii în forma integrală (ὁλοκληρωμένη) se găseşte în principal în perioada de după iconoclasm. În Grecia a supravieţuit în cele două biserici din secolul XI, foste mănăstiri catolice, Sf. Luca si Daphni, în care, în mozaicuri, ni se prezintă scena Naşterii Domnului în formă autentică. Să rezumăm elementele cheie care compun imaginea.

Partea centrală este ocupată de stânca muntelui, „plină de har și îmbrăcată în lumină”, în pântecele căreia se deschide întunecimea peșterii; în iesle este Pruncul Hristos înfășat, Fecioara - Maică stând culcată într-o parte. Uneori, ea este arătată stând în genunchi. În spatele ieslei își ridică capetele două animale blânde, un bou și un asin care-L încălzesc pe Dumnezeiescul Copil cu suflarea lor. În afara peşterii, în partea de jos a imaginii, Iosif stă meditativ, poate totuși fără a avea poftă de îndoială în el. De cealaltă parte a imaginii este descrisă prima baie, pe care o face moașa Salomeea Neogenetului.

În dreapta şi în stânga muntelui se închină și doxologesc lui Hristos îngerii, cei ce aduc păstorilor care priveghează vestea îmbucurătoare. Un păstor stă pe două picioare cântând din fluier. Sunt zugrăviți și alți ciobani cu turmele lor. La celălalt capăt, îmbrăcaţi în costume exotice, cei trei magi aduc daruri împărătești. Steaua strălucitoare care i-a îndrumat stă deasupra peşterii, „ca un picur de rouă agățat deasupra capului lui Hristos”, cum scrie fericitul Fotis Kontoglou. Același hagiograf și scriitor completează descrierea reprezentării cu elementele simple, de decor: „Lauri sălbatici şi ierburi parfumate, mirt, cimbru şi altele împodobesc stânca umilă, cum nu s-a văzut în nici unul din munţii cei binecuvântați ai patriei noastre”.

Am spus la început că imaginea dezvăluie teologie, caracterul spiritual al Naşterii Domnului; înainte de a vedea simbolica fiecărui element al compoziţiei, să privim întreaga compoziţie şi stilul (τεχνοτροπία) ei. Datele configurate de realitatea istorică (muntele, peștera, ieslea etc.), cu componenta spirituală a cerului, simbolizat de fundalul auriu al imaginii, şi caracterul antirealist dimensionat al tabloului dau o vedere a sintezei dintre pământ şi cer, unirea umanului cu divinul; de aceea înfățișarea înomenirii nu e grosolană idolatrie în oglindă, iar istoricitatea elementelor pământești şi a celor corelative nu se reduce, ci se transformă. Compoziţia urmează îndeaproape - mai ales în detalii - tradiţia imnografică în legătură cu aşa-numitele Evanghelii apocrife. Astfel, este pictată peștera întunecată, ca lumea întunecată pre-creştină, luminată de Pruncul în scutece albe.

În pictura occidentală, micul Hristos este înfățișat gol, diferit de Evanghelia care spune: L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle (Luca II, 7).

Cele două vietăți ne reamintesc, oridecâteori ne închinăm acestei icoane, că boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe (Isaia I, 3).

Locul central în compoziție îl ocupă Preacurata împreună cu Hristos şi acest cerc central lasă impresia că indică nu importanţa Maicii Domnului în planul mântuirii omului, ci mai degrabă că prin Fecioara Maria s-a accentuat importanța neamului omenesc şi contribuţia sa la dumnezeiasca descindere. Iosif stă în stânga acestui cerc. Astfel, imediat, de la prima vedere, credinciosul îşi dă seama cât de neomenească e zămislirea, și că Iosif, stând ganditor, e cuprins de necunoaștere (ἄγνοιά), dar și de îndoieli cu privire la marele mister. Un tropar al Bisericii pare să amintească această îndoială:

„Acestea zice către Fecioara: Marie! Ce lucru este acesta, pe care îl văd întreu tine? Nu mă pricep și mă minunez; și cu mintea mă spăimântez... Nu voi mai putea suferi defăimarea oamenilor...». (Ceasul I, Ajunul Nașterii Domnului)

Atitudinea sceptică a lui Iosif dă curaj tuturor celor care suferă gânduri de îndoială cu privire la misterioasa naştere. Cei care nu pot accepta cu simplitatea inimii mesajul Evangheliei, cum au făcut-o bunii păstori, nădăjduiesc în mila lui Dumnezeu pentru a depăşi îndoielile şi diferitele gânduri negre. Într-un alt imn Iosif va oferi răspunsul:

„Am cercetat proorocii şi de la înger înștiințare luând, m-am încredințat că Maria va naște pe Dumnezeu, în chip de netâlcuit (ἀνερμηνεύτως).”

Рождество Христово (Andrei Rubliov, 1405).

Magii - înţelepți ai vremii lor şi căutători binevoitori ai adevărului sunt reprezentați drept cei care parcurg drumuri lungi și caută să găsească adevărul întrupat, care este Hristos Cel ce S-a născut (τεχθεῖς).

A mai rămas detaliul plin de duioșie al primei băi a Copilului. Poate că scena pare ciudată unora dintre credincioşi, dar tradiţia a acceptat-o încă din secolul VI. Ea apare cu excepţii ocazionale. Evenimentul este tandru și poartă pecetea intimității, ceea ce i-a făcut pe unii teologi să vadă în el un sprijin mai mare pentru credinţa în Întruparea şi Înomenirea Cuvântului. Mai mult, ei simt că schița băii prefigurează Botezul Domnului.

Dacă facem o comparaţie cu iconografia occidentală, mai ales cea de după Renaştere, găsim mai multe deosebiri, care indică unele diferenţe de cultură dintre cele două tradiţii. Staulul din peșteră este văzut cu un ochi romantic, care înfrumuseţează toate. Preacurata este o țărăncuță frumoasă, iar Hristos un copil drăguţ și dolofan, arătat nud. Iosif stă pe lângă copil, într-o poziție egală cu a Fecioarei Maria. Adorația Magilor se transformă într-o paradă cu multiple faţete a nobilimii vremii în care a trăit pictorul. Emoţia cu conotaţii romantice şi uneori cu reminiscențe clasiciste eludează misterul, transformând reprezentarea lui simbolică într-o înregistrare plăcută a unui eveniment mitico-istoric în contextul amorfiei umaniste şi al unei bine gândite armonii.

Revenind la icoana ortodoxă a Naşterii, vedem lucruri care trec dincolo de logică și de aspectul prezentabil. Vedem lucruri de domeniul paradoxelor. Hristos, de exemplu, este arătat și în iesle şi, în acelaşi timp, și în baie. Magii sunt înfățișați de două ori.

Timpul e folosit de pictorul ortodox în mod liber, pentru că Hristos este în afara timpului. Chiar dacă S-a întrupat şi S-a născut într-un moment istoric, Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veci (Evrei XIII, 8). Acest timp transcendent, timpul liturgic, în care totul este prezent, ne este înfățișat cu mijloacele picturii.

Icoana ortodoxă a Naşterii, după chipul teologiei Bisericii, găsind măsura dintre divin şi uman, doxologește prin culori si forme, cu sensibilitate, dar nu cu dulcegărie, Întruparea şi oferă credinciosului poarta spre a intra în mister, odată cu bucuria estetică și cu plăcerea artei adevărate.

- text tradus și adaptat de radugo -

Jerzy Grotowski: Principiile „teatrului sărac”

2010-12-20T00:32:00.010+02:00

I. Ritmul vieţii, în civilizaţia modernă, se caracterizează prin grabă, tensiune, un sentiment al deznodământului, dorinţa de a ne ascunde motivele personale şi asumarea unei varietăți de roluri și măști în viață (diferite, cu familia, la locul de muncă, printre prieteni sau în viaţa comunităţii etc). Ne place să fim „ştiinţifici”, prin asta înțelegând discursivi şi cerebrali, de vreme ce această atitudine este dictată de cursul civilizaţiei. Dar vrem și să plătim tribut către sinele nostru biologic, către ceea ce am putea numi plăceri fiziologice. Nu vrem să fim îngrădiți în această sferă. Astfel, jucăm un joc dublu al intelectului şi al instinctului, al gândului şi al emoţiei; căutăm să ne împărțim artificial între trup şi suflet. Atunci când încercăm să ne eliberăm de el începem să strigăm şi să lovim, ne convulsionăm pe ritmul muzicii. În căutarea eliberării, atingem haosul biologic. Suferim cel mai mult de lipsa totalității, ne dispersăm, ne risipim.
Teatrul - prin tehnica actorului, arta sa, în care organismul viu se zbate pentru cauze mai înalte - oferă un prilej pentru ceea ce am putea numi integrare, aruncarea măștii, revelarea substanței reale: un ansamblu de reacţii fizice şi mentale. Acest prilej trebuie tratat într-un mod disciplinat, cu conştiinţa deplină a responsabilităţilor care le presupune. Aici putem vedea funcția terapeutică a teatrului pentru cei ce aparțin civilizației noastre de astăzi. Este adevărat că actorul împlinește acest act, dar el poate face acest lucru doar printr-o întâlnire cu spectatorul - intim, vizibil, nu ascuns în spatele unui cameraman, al garderobierei, al scenografului sau al fetei de la machiaj - în confruntare directă cu el, şi cumva „în locul” lui. Actul actorului - renunțarea la jumătățile de măsură, dezvăluirea, deschiderea, ieșirea din sine ca opusă închiderii în sine - este o invitaţie către spectator. Acest act ar putea fi comparat cu un act al celei mai adânc înrădăcinate, al celei mai genuine iubiri între două fiinţe umane - e doar o comparaţie, deoarece ne referim numai la această „ieșire din sine”, prin analogie. Acest act, paradoxal şi la limită, îl numim un act total. În opinia noastră, el este epitomul celei mai profunde chemări a actorului.

II. De ce sacrificăm atâta energie în arta noastră? Nu pentru a-i învăţa pe alţii, ci pentru a afla împreună cu ei ceea ce existenţa noastră, organismul nostru, experiența noastră personală şi irepetabilă trebuie să ne dea; să învăţăm să doborâm barierele care ne înconjoară şi să ne eliberăm de ceea ce ne îngreunează, de minciunile despre noi înşine, pe care le fabricăm zi de zi pentru noi înşine şi pentru alţii; să distrugem limitările cauzate de ignoranţa noastră şi de lipsa curajului; pe scurt, să umplem ceea ce este gol în noi: să ne împlinim. Arta nu este nici stare a sufletului (în sensul unui moment de inspirație extraordinar, imprevizibil), nici stare a omului (în sensul unei profesii sau funcţii sociale). Arta este coacere, evoluţie, înălţare și ne permite să ieșim din întuneric într-o vâlvătaie de lumină.
Luptăm deci pentru a descoperi, a experia adevărul despre noi înşine; a smulge măştile în spatele cărora ne ascundem zi de zi. Vedem teatrul - în special în aspectul lui carnal, palpabil - ca pe un loc de provocare, o provocare pe care actorul însuşi și-o face sieși și, indirect, și altor persoane. Teatrul are o semnificaţie doar atunci când ne permite să ne transcedem viziunea stereotipică, sentimentele și obiceiurile convenţionale, standardele de judecată - nu doar de dragul de a face aceasta, ci așa încât să putem experimenta ceea ce este real şi de a ne dezvălui, da, descoperi pe noi înșine, după ce vom fi renunțat la evadările și pretextele noastre zilnice, într-o stare de totală lipsă de apărare. În acest fel - prin şoc, prin fiorul care ne face să renunţăm la măştile şi manierele de zi cu zi - devenim capabili, fără să ascundem ceva, să ne încredinţăm cuiva pe care nu-l putem numi, dar în care trăiesc Eros şi Charitas.

III. Arta nu poate fi legată de legile moralei comune sau de vreun catehism. Actorul, măcar în parte, este creator, model şi creație deopotrivă. El nu trebuie să fie impudic pentru a se exhiba. El trebuie să aibă curaj, dar nu numai curajul de a se expune - un curaj pasiv, am putea spune: curajul de a nu se apăra, curajul de a se revela. Nici ceea ce atinge sfera interioară și nici dezgolirea profundă a sinelui nu trebuie considerate ca fiind rele, atâta timp cât în procesul pregătirii sau în faza finală a operei ele produc un act de creaţie. Dacă ele nu vin ușor şi dacă nu sunt semne ale izbucnirii, dar ale măiestriei, atunci sunt creative: ele ne dezvăluie şi ne purifică în timp ce ne transced. Într-adevăr, ele ne îmbunătăţesc.
Din aceste motive, fiecare aspect al lucrului actorului cu chestiuni intime trebuie protejat de observaţii incidentale, indiscreţii, nonşalanţă, comentarii şi glume inutile. Tărâmul personal - atât spiritual, cât şi fizic - nu trebuie să fie „inundat” de trivialitate, de meschinăria vieţii şi de lipsa de tact faţă de sine şi de ceilalţi; cel puţin nu la locul de muncă sau oriunde în legătură cu el. Acest postulat sună ca o poruncă morală abstractă. Nu este. El implică esenţa însăşi a chemării actorului. Această chemare se realizează prin carnalitate. Actorul trebuie nu să ilustreze, ci să împlinească un „act al sufletului” prin intermediul organismului său. Astfel, el se confruntă cu două alternative extreme: fie își poate vinde, dezonora, sinele real „întrupat”, făcându-se un obiect al prostituţiei artistice; fie se poate dărui, sanctificându-și sinele real „întrupat”.

IV. Un actor poate fi ghidat şi inspirat doar de cineva care este dedicat cu totul activității sale creatoare. Producătorul, în timp ce-l ghidează şi-l inspiră pe actor, trebuie în acelaşi timp să se lase ghidat şi inspirat de el; este o chestiune de libertate, de parteneriat, iar acest lucru nu implică o lipsă de disciplină, ci un respect pentru autonomia celuilalt. Respectul pentru autonomia actorului nu înseamnă neorânduială, lipsa unor cerințe, discuții interminabile şi înlocuirea acţiunii de către fluxuri continue de cuvinte. Dimpotrivă, respectul pentru autonomie înseamnă cerințe imense, așteptarea unui efort creator maxim şi cea mai personală revelaţie. Înţeleasă astfel, solicitudinea pentru libertatea actorului se poate naște doar din plenitudinea ghidului şi nu din lipsa lui de plenitudine. O astfel de lipsă implică impostura, dictatura, dresajul superficial.

V. Un act de creaţie nu are nimic de-a face cu vreun confort extern sau cu civilitatea umană convenţională, adică acele condiţii de muncă în care toată lumea este fericită. El cere maximum de tăcere și minimum de cuvinte. În acest tip de creativitate discutăm prin propuneri, acţiuni şi organisme vii, nu prin explicaţii. Când ne găsim în cele din urmă în căutarea a ceva dificil şi, adeseori, aproape intangibil, nu avem dreptul să-l pierdem prin frivolitate şi nepăsare. De aceea, chiar şi în timpul pauzelor după care continuăm procesul creator, suntem obligaţi să respectăm anumite reticențe naturale în comportamentul nostru şi chiar şi în treburile noastre private. Acest lucru se aplică la fel de mult și propriei noastre munci și celei a partenerilor. Nu trebuie să întrerupem şi să dezorganizăm lucrul, deoarece ne grăbesc propriile afaceri; nu trebuie să-l bârfim, să-l comentăm sau să facem glume despre el în cadrul privat. În orice caz, ideile private de distracţie nu au nici un loc în oficiul actorului. În abordarea sarcinilor creative, chiar dacă tema este un joc, trebuie să fim într-o stare de disponibilitate - am putea spune chiar „solemnitate”. Terminologia activității noastre, care ne serveşte drept stimul, nu trebuie disociată de muncă şi utilizată în context privat. Terminologia trebuie asociată doar cu ceea ce ea slujeşte.
Un act creator de această calitate se realizează într-un grup şi, prin urmare, în anumite limite, ne vom restrânge egoismul creator. Un actor nu are dreptul să-şi modeleze partenerul astfel încât să-i ofere posibilităţi mai mari pentru propria lui performanță. Nu are dreptul nici să-și corecteze partenerul fără să fie autorizat de către liderul lucrului. Elementele intime sau radicale ale muncii celuilalt sunt de neatins şi n-ar trebui comentate nici în absenţa lui. Conflictele private, certurile, sentimentele, animozităţile sunt inevitabile în orice grup uman. E datoria noastră faţă de creaţie să le menţinem sub control, atâta vreme cât ele pot deforma si distruge procesul creator. Suntem obligaţi să ne deschidem chiar şi faţă de un duşman.

VI. S-a menţionat deja de mai multe ori, dar nu putem accentua şi explica suficient de des faptul că nu trebuie niciodată să exploatăm în spațiul privat ceva legat de actul de creație: locaţia, costumele, recuzita, un element din partitura artistică, o temă melodică sau rânduri din text. Regula se aplică la cel mai mic detaliu şi nu poate fi nici o excepţie. N-am dat această dispoziție doar ca o concesie către o devoțiune artistică specială. Nu suntem interesați de grandoare și de cuvinte nobile, ci conştienţa şi experienţa ne spun că neaderarea strictă la asemenea reguli fac ca partiturile actorilor să se lipsească de motivele și „strălucirea” de ordin psihic a lor.

VII. Ordinea şi armonia în munca fiecărui actor sunt condiţii esenţiale fără de care actul creator nu poate avea loc. Aici cerem consistenţă. O cerem de la actorii care vin la teatru conştienți că se vor încerca în ceva extrem, într-un fel de provocare care caută un răspuns total de la fiecare dintre noi. Ei vin să se testeze în ceva foarte definit care trece dincolo de înțelesul „teatrului” şi este mai mult ca un act de viaţă şi un mod de existenţă. Acest contur arată, probabil, destul de vag. Dacă am încerca să-l explicăm teoretic, am putea spune că teatrul şi actoria sunt pentru noi un fel de vehicul care ne permite să ieșim din noi înşine, să ne împlinim. Am putea parcurge în el o cale lungă. Totuși, cineva care stă aici mai mult decât perioada de probă este perfect conştient de faptul că cele despre care vorbim pot fi înţelese mai puţin prin cuvinte mari și mai mult prin detalii, cerințe și rigori ale lucrului în toate elementele sale. Individul care tulbură elementele de bază, care nu are, de exemplu, respect pentru performanța actoricească a sa și a celorlalți, distrugându-i structura prin falsitate (shamming) sau reproducere automată, este cel care strică acest motiv, incontestabil înalt, al activităţii noastre comune. Aparent mici detalii formează fundalul pe care sunt decise chestiuni fundamentale, ca de exemplu obligaţia de a nota elementele descoperite în cursul lucrului. Nu trebuie să ne bazăm pe memorie decât dacă simţim că spontaneitatea muncii noastre este ameninţată, şi chiar şi atunci trebuie să păstrăm o înregistrare parţială. Aceasta e o regulă la fel de întemeiată ca punctualitatea strictă, memorarea aprofundată a textului etc. Orice formă de falsitate în actul cuiva este complet inadmisibilă. Ce-i drept, se întâmplă uneori ca actorul doar să treacă printr-o scenă, doar să o schiţeze, pentru a-i verifica organizarea şi elementele acțiunilor partenerilor. Dar chiar şi atunci el trebuie să-și urmeze cu grijă acţiunile, să se măsoare împotriva lor, în scopul de a le înţelege motivele. Aceasta este diferenţa dintre conturare şi falsitate.
Un actor trebuie să fie întotdeauna gata să adere la actul creator la momentul exact determinat de grup. În acest sens starea lui de sănătate, condiţia fizică şi toate afacerile private înceteze să mai fie doar propria lui preocupare. Un act creator de calitate înfloreşte numai hrănit de organismul viu. Prin urmare, suntem obligaţi să avem grijă de trupurile noastre zi de zi ca să fim mereu gata pentru sarcinile noastre. Nu trebuie să le lipsim de desfătare dormind puțin şi apoi să venim la lucru obosiți sau cu mahmureală. Nu trebuie să devenim incapabili de a ne concentra. Regula aici nu este doar prezenţa obligatorie la locul de muncă, ci disponibilitatea fizică pentru a crea.

VIII. Creativitatea, în special în ce privește actoria, este sinceritate fără margini, chiar dacă disciplinată: de exemplu, articulată prin intermediul semnelor. Creatorul nu ar trebui să-și vadă, prin urmare, materialul ca o barieră în acest sens. Iar dacă materialul actorului este propriul său trup, el ar trebui să fie antrenat să asculte, să fie flexibil, să răspundă pasiv la impulsuri psihice ca și cum n-ar exista în momentul creaţiei - înțelegând prin asta că nu opune nici o rezistență. Spontaneitatea şi disciplina sunt aspectele de bază ale muncii actorului şi ele cer o cheie metodică.
Înainte ca un om să decidă să facă ceva ce trebuie să creeze mai întâi un punct de orientare şi apoi să acţioneze în consecinţă şi într-o manieră coerentă. Acest punct de orientare trebuie să-i fie destul de evident, rezultatul convingerilor naturale, al observaţiilor anterioare şi al experienţelor vieții. Fundamentele principale ale acestei metode constituie pentru trupa noastră acest punct de orientare. Institutul nostru operează la examinarea consecinţelor acestui punct de orientare. Prin urmare, nimeni din cei ce vin şi stau aici nu poate pretinde că nu cunoaşte programa metodică a trupei. Cine vine şi lucrează aici, iar mai apoi vrea să păstreze distanța (în ceea ce priveşte conştiinţa creatoare), arată tipul greşit de grijă pentru propria individualitate. Sensul etimologic al „individualității” este „indivizibilitatea”, care înseamnă existenţa completă în ceva: individualitate este exact opusul nesincerității. Susţinem așadar că cei care vin şi stau aici descoperă în metoda noastră ceva profund legat de ei, pregătit prin viețile şi experienţele lor. Dacă acceptă acest lucru conștient, presupunem că fiecare dintre participanţi se simte obligat să se antreneze creativ şi să încerce să-și formeze propria variaţie inseparabilă de el însuşi, propria reorientare deschisă riscurilor şi de căutării. Pentru că ceea ce numim aici „metodă” este exact opusul oricărui tip de reţetă.

IX. Punctul principal este deci că un actor nu ar trebui să încerce să capete nici un fel de rețetă și nici să-și construiască o „cutie de trucuri”. Nu e un loc pentru colectarea de fel de fel de mijloace de exprimare. Forţa de gravitaţie în munca noastră împinge actorul spre o coacere interioară care se exprimă prin dorinţa de a sparge barierele, de a căuta un „vârf”, de a afla totalitatea.
Prima datorie a actorului e să înţeleagă faptul că nimeni aici nu vrea să-i dea nimic, ci toți vor să ia foarte mult de la el, să-i ia înapoi cele de care e foarte atașat: rezistența, reticenţă, înclinaţia de a ascunde în spatele măştii, nesinceritatea, obstacolele pe care corpul le plasează în actul creator, obiceiurile şi chiar obișnuitele sale „bune maniere”.

X. Înainte ca un actor să fie capabil să atingă un act total el trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe, dintre care unele sunt atât de subtile, atât de intangibile, încât nu pot fi definite prin cuvinte. Ele se clarifică doar prin aplicarea practică. Este mai uşor, cu toate acestea, să definim condiţiile în care un act total nu poate fi realizat şi care dintre acțiunile actorului îl fac imposibil. Acest act nu poate exista în cazul în care actorul este mai preocupat de farmec, de succesul personal, de aplauze şi de salariul decât de creaţia sa, înţeleasă în forma ei cea mai înaltă. El nu poate exista dacă actorul îl condiționează de dimensiunea rolului, de ziua sau felul audienţei. Nu va fi nici un act total dacă actorul, chiar dacă în afara teatrului, disipează impulsul său creator şi, cum am spus înainte, îl tulbură, îl blochează, în special prin angajamentele incidentale de un caracter îndoielnic sau prin folosirea premeditată a actului creator ca mijloc pentru a propăși în propria carieră.

- text tradus și adaptat de radugo -

my la vale

2010-12-16T23:59:00.053+02:00

~ inoubliabilul Pierre Clémenti ~

neantul în ochii lui Alexis e albastru și

luna după cum știți e cea mai frumoasă culoare

ea îmi aduce aminte de vremurile când

(să-i facem o interjecție?) beeeee nelătrată de câini

sau de oameni inima mi se auzea

adio și solo în urechea lui

ca un plămân gripat al universului

sau ca un metronom răgușit

sau ca un greier stratocaster sau un cinel aritmat

o dar nimic chiar nimic despre Alexis o să mă întrebați

iar el o să treacă pe dinaintea pleoapelor voastre

fluturându-și coama de fluture

nechezând din struguri și risipind

precum alții vorbele tăcere

și eu nimic despre el pentru că eu ce sunt
un biet samurai zdrențuit

un samurai vai de capul lui rătăcit prin Medellín
care stă să se străpungă

în fiecare amiază de o mie de focuri de sabie

înaltul micuțul Alexis my love

cum o să moară el în brațele mele

cum o să-i hrănesc fantoma cu laptele meu

a doua zi dimineață cum o să sfâșie

asfaltul sângele lui nerăzbunat

cum o să-mi crape venele-n creier

așteptându-l iarăși

urâtul drăgălașul Alexis o să-i zic ce mult my lovit

și o să-i sorb ciocolata din gură

și-o să-i ridic trupul din balta de vomă

și-o să-l trag pe nări ca pe-un aer de munte

și-o să-mi dreg gustul cu aromele pielii lui

nebunul înțeleptul Alexis mey love

daaaa și el va purta ca verighetă

un cederom de vinil cu urletele mele

când vana-mi evanescență îmi va învinui vanitatea

și mai completați și voi cu alte versuri

care cum poate nu-i obligatoriu

fiindcă eu unul n-am de gând să închei

Jo Hedesan: Cele patru etape ale Operei alchimice

2010-10-28T01:51:00.005+03:00

Der Alchimist (ulei pe pânză, Carl Spitzweg, c. 1860).

Intenționam de ceva timp să scriu câteva rânduri despre etapele Operei alchimice. Există mai multe cărţi despre alchimie, dar mă tem că nu sunt multe care să vorbească în mod clar despre procesul alchimic în sine. Sigur, de-a lungul secolelor, tehnicile alchimice au suferit o evoluţie naturală şi problemele au fost complicate de tușa personală adăugată procesului de fiecare alchimist în parte. Cu toate acestea, se pare că tradiţia alchimică occidentală a menţinut o consistenţă de patru faze, exprimată în culori: nigredo (neagreală), albedo (albime), citrinitas (îngălbenire) şi rubedo (roşeaţă).
Acest obicei de a exprima schimbarea alchimică prin culoare a fost numit „vopsire” şi se întemeiază pe convingerea că prin culori se exprimă stadiile fundamentale ale naturii (1). Carl Jung credea că la originea acestui șir stă Heraclit, însă fără să dea vreo referire la filozoful grec antic (2).
Opera alchimică e înrădăcinată în filozofia unui proces gradual dar ireversibil al îmbunătăţirii naturii. Probabil, cea mai bună sinteză din câte s-au văzut cu privire la alchimie a fost lucrarea, mai puțin cunoscută, a lui Mircea Eliade Făurari şi alchimiști. Potrivit lui, practica alchimică se întemeiază pe un impuls uman primordial ca homo faber (3). Ideea fundamentală era că Natura e perfectibilă şi că ea e într-un proces perpetuu de autoîmbunătăţire. Toate metalele tind sau doresc să devină aur şi fac acest lucru de-a lungul unor secole de schimbare. Cu toate acestea, omul poate interveni şi accelera procesul creşterii naturale. Această implicare umană în cursul Naturii a fost însoţită de un sentiment de venerație şi respect faţă de ea. Nu exista materie inertă sau inferioară: ci materie care tăinuia seminţelele divinității. Căutând adânc în inima naturii alchimistul descoperea secretele Creaţiei şi nemuririi.
De la începutul acestei căutări, alchimistul avea două opţiuni principale: calea uscată sau calea umedă (4). Calea uscată era mai rapidă, dar mai aspră; cea umedă era mai lungă, dar mai sigură. Indiferent de calea aleasă, purificarea metalelor se atingea în principal prin foc sau substanţe încinse. De aceea alchimia a fost numită „arta focului”, la fel cum alchimiştii erau „filozofi ai focului” (5).
În calea uscată, „materia primă” - care era de obicei un metal, cum ar fi aur, staniu sau cupru - era imolat prin foc, vitriol, antimoniu sau aquaregia. Acest proces era numit calcinare. În calea umedă, aceeaşi reducere se realiza prin putrefacţie (6). Rezultatul era cenușa neagră - de unde și numele nigredo (negru), dat primei etape a operei. Nigredo era o etapă distructivă, dureroasă - momentul în care un lucru existent (o bucată de aur, de exemplu) se dădea disoluției. Pentru a sugera acest moment întunecat, alchimiştii au recurs la imagini figurative, cum ar fi cioroiul, corbul sau broasca râioasă (7).
Continuând calea dreaptă, de multe ori intervenea o stare intermediară, aşa-numita „coadă de păun” - o explozie de culori în flacon. Asociat cu zeiţa Venus, păunul era un ecran frumos al tuturor culorilor operei (8). Amestecând alte substanţe, negreala materiei dispărea în cele din urmă pentru a face loc la unei albeli numite albedo. Această inversare bruscă de culori era semnul că lucrarea mergea în direcția bună. Albedo era portretizat de obicei sub forma unui vultur alb, unui porumbel sau unei lebede (9, 10). Era asociat și cu argintul şi cu luna (11). Albirea era comparată cu venirea zorilor, după o noapte lungă, şi întruchipată ca o fecioară albă (12). Era un moment de bucurie, de speranţă; era dovada că întunericul nu durează pe vecie.
Următoarea etapă era citrinitas, îngălbenirea, o etapă pe care mulţi autori de după secolul al XV-lea au tins să o suprime, sau mai degrabă să o comprime în ultima, rubedo. În timp ce albedo a reprezentat luna - sau femininul, citrinitas se raporta la soare - sau la masculin. Unirea masculinului cu femininul (așa-numita „nuntă chimică”) a fost deseori un simbol al Operei. Din conjuncția lor se naște odrasla hermafrodită - Mercurul Filozofal. Această fază - rubedo - era triumful Operei: crearea Pietrei Filozofale, sub forma unei pietre roșii transparente. De multe ori portretizată ca un Phoenix, Piatra era considerată în stare să desăvârșească orice, de la metale de la oameni, dăruind viaţă lungă sau nemurire (13).
Opera celor patru etape nu se putea realiza fără aşa-numitul Mercur Filozofal, care era spiritul unificator ce însufleţea materia, fluxul divin fără de care transmutarea era imposibilă. Mercurul Filozofal nu era mercur comun, deşi mercurul simplu putea fi văzut ca imagine a celui filozofal. Scopul întregului proces alchimic era de fapt fixarea - solidificarea acestui spirit eluziv, de multe ori imaginat ca o pasăre. Singura modalitate în care Mercurul putea deveni materie era să treacă prin cele patru faze ale călătoriei multicolore.
Ca o notă finală, aş adăuga că opera alchimică în patru etape a devenit baza psihologiei Sinelui la Jung (14). Socotind că alchimiştii nu urmăreau de fapt o transmutare fizică, ci una spirituală, Jung a căutat să exprime procesul realizării Sinelui prin imagerie alchimică.

Note
(1), (13) Regai, J. (1992). The Philosopher's Stone: Alchemy and Chemistry,Al if: Journal of Comparative Poetics, No. 12, pp. 58-77.
(2) Alchemy Website. Archive August 2002. Online. Available at: http://www.alchemywebsite.com/a-archive_aug02.html . Accessed on 23 Jan 2009.
(3) Eliade, M. (1978). The Forge and the Crucible. New York: Harper & Bros.
(4), (10) Roob, A. (2006). The Hermetic Museum: Alchemy & Mysticism. Koln: Taschen.
(5) Nève De Mévergnies, P. (1935). Jean-Baptiste Van Helmont. Philosophie par le Feu. Liege: E. Droz.
(6), (7), (9) McLean, A. Animal Symbolism in the Alchemical Tradition. Online. Available at:http://www.levit y. co m/alch em y/ an i mal.ht ml . Accessed on 25 Jan 2009.
8), (12) Trismosin, S. Splendor Solis – 22 Plates. Online. Available at: http://www.hermetics.org/solis.html . Accessed on 24 Jan 2009.
(11) The Mystica Website. Online. Available at: http://www.themystica.com/mystica/articles/~alchemy/alchemical_process_summarized.html . Accessed on 23 Jan 2009.
(14) Jung, C. (1980). Psychology and Alchemy. Princeton: Princeton University Press.

- text tradus & adaptat de radugo -

joyeux anniversaire, Takeshi

2010-10-11T22:34:00.005+03:00

11 octombrie în conștiința umanității:
- 1138 - frică și mai ales cutremur la Aleppo (Siria), seism soldat cu 230.000 de morți, al treilea în topul tuturor timpurilor
- 1335 - se naște Taejo, întemeietorul glorioasei dinastii coreene Joseon
- 1531 - moare Huldrych Zwingli, cunoscut reformator al Bisericii
- 1852 - iese din marsupiu prima universitate din Țara cangurilor, la Sydney
- 1885 - se naște scriitorul François Mauriac, bun catolic și, după unele dezvăluiri mai noi, non-bun homosexual
- 1890 - se înființează asociația Daughters of the American Revolution (Fiicele Revoluției Americane), din care au făcut parte celebrele actrițe Lillian Gish și Ginger Rogers
- 1944 - Tuva, regiune situată la nord de Mongolia și locuită de o populație turcică, este ocupată de U.R.S.S., rămânând până astăzi în Federația Rusă
- 1937 - se naște Sir Bobby Charlton, cel mai titrat din cea mai titrată națională de fotbal a Angliei ever
- 1962 - începe Conciliul II Vatican, care a regândit strategia Bisericii Catolice în relația cu ea însăși, cu celelalte culte și cu lumea contemporană
- 1963 - mor Édith Piaf, cea care ne-a învățat să vedem mai mult partea roz a vieții, și Jean Cocteau, părintele Copiilor teribili
- 1973 - se naște Takeshi Kaneshiro, celebru actor taiwanezo-japonez
(totodată - deci nimicdedouăori - este și ziua de naștere a profesoarei de franceză din gimnaziu a superstarului blogosferei botoșănene, Radu Gonciar; dar, evident, nu se spune vârsta)

despre tragedia de la Craiova

2010-10-08T13:56:00.012+03:00


victima (în medalion) și agresorul

crima de la Craiova (un elev de 17 ani a fost ucis de unul de 19) a declanșat o sumedenie de reacții, chiar mai imbecile decât ne-am fi așteptat. sigur, tema principală avută în discuție era violența în școli, capitol la care (s-a descoperit cu această ocazie) urmașii lui Vlad Țepeș ar fi pe locul 2 pe mapamond și medalia de argint, medalia de aur trecând în contul strănepoților lui Atilla. personal, din ce-am văzut eu, nu cred că școala românească are o problemă cu violența, ba mi se pare că e printre cele mai inofensive medii de pe plaiul mioritic. în orice caz nu se compară cu mediul politic sau mediul jurnalistic; dar, poate percepția mea n-o fi corectă, mai știi.
deci, reacțiile. ministrul de interne a zis: „constat cu stupoare că în județul Dolj a crescut violența cu 6%”. va să zică, stimați tovarăși, celelalte județe sunt mai fruntașe ca voi în arăturile de toamnă cu 6%. sau, într-un limbaj mai puțin academic, de vină pentru deplorabila moarte a lui Andrei Eduard Goreci e județul Dolj. deși se putea să existe un Andrei Eduard Goreci oriunde, în orice județ din România, și nu numai atât, ci și în orice locșor de pe planeta asta. nu s-au văzut oare nici un fel de filme, documentare sau de ficțiune (ca de exemplu Elephant), despre masacrul de la Columbine? cum explicăm masacrul de la Columbine, din moment ce el nu s-a produs în județul Dolj? ba chiar s-a produs într-un județ care nici măcar nu face parte din fără seamăn de violenta-n școli Românie. iată o întrebare grea, mai ales pentru un minister de interne.
celălalt minister „implicat” era cel al educației. pentru Funeriu, chestiunea cu crima, și contextul în care se înscrie - oh yeah! violenTZa in school, care e așa de cool! - admite soluții salvatoare, pe care le-a și găsit pe loc: organizarea unei videoconferințe cu toți inspectorii, plus promisiunea că va implementa de-aici încolo programul afterschool, care e și mai cool. făcând o paranteză: există șanse mari, dacă președintele și guvernul actual vor rămâne în funcție (nu văd de ce n-ar rămâne, ar fi corect să rămână, poporul i-a ales, poporul să-i rabde în continuare), ca promisiunea cu pricina să se pună în aplicare, pentru ca răzbunarea Băsescului pe profesori - despre care șefu crede că sunt mai bine plătiți ca el - să fie dusă la capăt. iată cum pe cadavrul unui adolescent se poate reclădi echitatea socială.
după Mircea Badea, același cadavru servește drept lecție celor care - fără să aibă prea multe cunoștințe de autoapărare - se avântă ia așa să se amestece în fel de fel de altercații. de vină e, cu alte cuvinte, mortul. păi cine l-a învățat pe Andrei Eduard Goreci să sară să-l apere pe prietenul lui? dacă ești bazat, dacă ești ninja, hai treacă-meargă să te pui cu criminalii, dar dacă nu, fugi! trebuie să ne fie învățătură de minte să nu mai intervenim pentru binele unuia sau al altuia pentru că altruismul - și aici venea o întreagă construcție pseudo-filozofică pe care n-are sens s-o mai dezvolt - e cea mai urâtă formă de egoism, ca drept dovadă uite unde ajungem cu altruismul: la cimitir, la numai 17 ani. cam asta e viziunea lui Badea despre toată afacerea.
n-am urmărit comentariile Monicăi Tatoiu, varianta blondă a lui Mircea Badea, dar cred că și ea are ceva important de spus pe această temă, la fel ca și Mădălin Voicu, și atâția alții... probabil că multora dintre noi o asemenea crimă ne creează sentimente de îngrijorare, că la o adică am fi putut fi martorii ei sau chiar protagoniști, caz în care vorbitul servește ca asigurare a faptului că ești viu... treaba e psihanalizabilă. ce rămâne însă din toată întâmplarea asta nefericită se poate rezuma într-o propoziție simplă și la obiect a celuilalt înjunghiat, singura propoziție care de fapt contează: „l-a omorât ca pe un câine”. nu ca pe un craiovean, nu ca pe un elev insuficient supravegheat, nu ca pe un ageamiu în smardoieli, ci: ca pe un câine. și cu privire la asta nu mai e nimic, dar absolut nimic de făcut sau de zis.

daciada anticomunismului

2010-10-02T14:33:00.004+03:00

Ultimul foc de armă tras în soții Ceaușescu a fost și cel care a dat startul unei întreceri mai pasionante decât întrecerea socialistă pe (râuri și) ramuri: campionatul național de anticomunism. Aproape că tind să-i dau dreptate lui Cristian Tudor Popescu: „Nimeni nu se ridicase până la capăt împotriva unei idei și în sprijinul alteia. Toți aveau ceva de smuls din cadavrele Ceaușeștilor, și disidenții în primul rând.” Iar trofeul competiției părea să conste tocmai într-o porție cât mai consistentă din hoiturile amintite.
Rând pe rând au cam fost eliminați din cursă opozanții anticomuniști care păreau a fi (și poate că erau) cei mai autentici: Paul Goma (la care s-a invocat mai întâi lipsa de talent și ulterior unele puseuri considerate antisemite), Doina Cornea (care a căzut secerată de gazetele feseniste și de antipatia pe care o stârnea glasul ei pițigăiat), Ioan Petru Culianu (lichidat fizic nu de fosta, ci de actuala Securitate, în aplauzele României Mari), Radu Filipescu (pe care dosarul de cadre nu-l ierta, fiind nepot al lui Petru Groza), Monicii de la Europa Liberă (distanța de locul desfășurării evenimentului era oricum un handicap), Neculai Constantin Munteanu (el mai lipsea, fi-r-ar să fie de poponar!) și chiar Mircea Dinescu (în cazul căruia s-a profitat de caracterul său lipsit de ambiții și de resentimente prostești). O parte dintre cei amintiți, ca să nu mai vorbim de Emil Cioran și de viitorul golan academician Eugen Ionescu, erau oricum prea mari pentru un război atât de mic. În schimb, păreau croiți perfect pe dimensiunile competiției Liiceanu, Pleșu, Paler, Patapievici, Paleologu ș.a.m.d.
După apelul către lichele, preluarea Editurii Politice, editarea gazetei 22 și înfințarea Grupului de Dialog Social, Liiceanu, având deja 4-0 la golaveraj, a trecut fără probleme în fruntea clasamentului. Văzându-se conduși, ceilalți au încercat și ei să ajungă măcar pe podium, publicând diverse accente în revista amintită și apărând în Piața Universității, dirijată de liderul studenților și omul lui... Măgureanu, Marian Munteanu. Probabil că și aici Cristian Tudor Popescu are dreptate, când vede - sau mai bine zis aude - Piața Universității ca pe un Cenaclu Flacăra reîncărcat (e vorba de un articol recent care dă de înțeles, printre altele, că el, CTP, nu retractează nici o virguliță din aberațiile sale despre lovitura de stat a piețarilor împotriva statului de drept, sau de stâng, sau de strâmb, al lui Iliescu). „Piaţa Universităţii a fost o încercare de a mima o disidenţă post factum, un reflex al laşităţii mergând până la complicitate cu călăul, de care dăduse dovadă sub ceauşism practic toată populaţia României”, zice Crucișătorul. Poți să juri că n-a fost așa?...
Prins de lumea afacerilor, Liiceanu s-a cam fâsâit și, odată cu moartea lui Coposu, proaspăt răposatul i-a luat locul. Coposu fusese cel mai anticomunist dintre toți și fiecare era anticomunist după poziționarea față de Coposu, cea pe care pretindea că o avusese anterior înmormântării. Pentru un timp foarte scurt, Emil Constantinescu și țărăniștii au fost avantajați politic de poziționare, dar au fost înfrânți lejer de sistem.
Venirea lui Băse la putere i-a readus în prim-plan pe vechii competitori, care s-au ales cu titulatura neoficială, dez-onorifică, de „intelectuali ai lui Băsescu”. În mod inexplicabil, în pole-position nu a mai trecut vreun fost contestatar, mai mult sau mai puțin dubios, al regimului, sau vreun ins care să nu fi avut prea mult de-a face cu sistemul, ci pur și simplu un angajat conștiincios al securității lui Ceaușescu. Trucul prin care s-a realizat acest lucru e și el de pomină: în meciul oficial dintre comuniști și anticomuniști, fiul unei extreme stângi, Tismăneanu (pentru care, în anul harului 2010, masacrarea de către sovietici a elitei poloneze de la Katyń e un fapt contestabil „metodologic” pentru că a fost descoperit de Wehrmacht și speculat „ideologic” de Goebbels! Dumnezeule mare, ce mai anticomunist!) a centrat și Băsescu a reluat în plasă. Astfel, anticomunismul a învins comunismul în România, scor 1-0, spre disperarea Tribunului, ale cărui proteste i-au atras cartonașul roșu și un bilet de tratament la Bruxelles.
Lucrurile păreau să fi intrat într-un fel de statu-palmă-barbă-quo, când de pe un alt meridian al globului a venit o lovitură neașteptată. O nemțoaică plecată din România a primit premiul Nobel, Nobel pentru literatură, Nobel pentru anticomunism. Mai mult, nemțoaica a venit în România și i-a salutat din mers pe Liiceanu și Cărtărescu, ca pe niște Mitläufer ai securității ce au fost. Cum primul s-a obișnuit cu umilințele de tot felul, singurul afectat a fost poetul Levantului, care a prins-o pe Herta Müller între Nobel și Oskar. (Oskar Pastior, prieten al Hertei Müller și al lui Gellu Naum, poet suprarealist care mie personal îmi place dar eu nu mă pricep la literatură. Deconspirat recent ca informator al securității, deși autodeconspirat încă din 1968, după cum zice Herta Müller, care pune angajamentul său pe seama homosexualității, motiv destul de temeinic de hărțuială și de șantaj, mai ales la vremea și în țara aceea.) Cărtărescu a trecut la contraatac: „Herta Müller însăşi, de altfel, a fost un martor şi un martir al mizeriei comuniste, dar nu un disident asemenea lui Paul Goma, Dorin Tudoran sau Doina Cornea”. Așadar, competiția continuă!

Pablo de Sarasate: Zigeunerweisen

2010-09-29T13:15:00.007+03:00

Fragmente interpretate (la un Stradivarius din 1715) de Ryu Goto, japonez originar din Sappporo, licențiabil în fizică la Harvard. Țiganii - care au inspirat capodopera de mai sus - ar trebui să se gândească bine înainte să atenteze la portofelul violonistului, întrucât are centură neagră la karate. După cum și Sarkozy ar fi trebuit să se gândească mai bine înainte să-i trimită înapoi a la mezon: fără țigani n-am fi avut nu doar această bijuterie, ci și opera Carmen de Bizet, sau Tzigane de Ravel, sau Gypsy, piesa celor de la Uriah Heep, Un țigan avea o casă cu Maria Tănase și multe altele. Dar, fiecare după cât îl duce capul.
Scurtă linkografie:

saitul oficial al lui Ryu Goto
Ryu Goto cântă - de data asta integral - Tzigane
Zigeunerweisen în interpretarea lui Sarasate însuși, înregistrare din 1904
aceeași piesă interpretată de Jascha Heifetz (în opinia lui taică-meu, și nu numai, cel mai mare violonist care a existat vreodată pe fața pământului), Itzhak Perlman, Joshua Bell și un copil de 12 ani, Stepan Grytsay (sunt prea afon să zic de el dacă e bun sau nu, dar mie îmi place)
Sarasate la erhu, o postare mai veche, cu un clip în care locul viorii europene e luat de instrumentul similar chinezesc
Rafael Mendez - o adaptare la trompetă care îi conciliază pe Duke Ellington și Dumitru Fărcaș